Cu nimic deosebit, ca viclenie si cruzime, de fiarele salbatice din randul carora s-a ridicat, in urma cu multe mii de ani, omul a stiut insa ceva ce acestea nu au stiut: sa apeleze la unelte spre a-si invinge adversarii si, cand pietrele sau batele n-au mai fost suficiente, a inventat tot soiul de arme, de la arcul cu sageti la mitraliera, astfel incat David sa-l invinga, de la distanta, pe Goliath, nu doar in legendele biblice, ci si in realitate. Caci in materie de ucis, imaginatia semenilor nostri s-a dovedit mereu de-a dreptul diabolica, desi unele dintre armele proiectate de ei n-au fost intotdeauna la inaltimea asteptarilor…

Presedintele Roosevelt da unda verde proiectului

Dr. Lytle S. Adams, un stomatolog din oraselul american Irwin, Pennsylvania, se afla in vacanta pe 7 decembrie 1941. Ca milioane de compatrioti, el a fost socat de vestea atacului japonez de la Pearl Harbour, pentru ca nu credea in stare de asa ceva o tara ca Japonia – imaginea acesteia in presa americana, era cea a unei tari sarace, cu asezari inghesuite si pline de case de lemn si hartie, nicidecum o putere militara. Patriot inflacarat, Adams s-a gandit imediat la razbunare si i-a venit o idee nastrusnica: aflat in vilegiatura la Pesterile Carlsbad din New Mexico, barbatul fusese impresionat de milioanele de lilieci din acele caverne si s-a intrebat daca nu cumva bizarele creaturi n-ar putea fi transformate in bombe incendiare aruncate din avioane, peste cosmeliile de lemn si carton ale japonezilor. A capturat mai multi lilieci si i-a dus acasa, unde a inceput sa studieze toate tratatele care i-au cazut in mana, referitoare la viata acestor mamifere. A aflat astfel ca exista peste o mie de specii de lilieci in lume si ca durata lor de viata poate depasi chiar treizeci de ani. Cel mai indicat pentru „misiunea” proiectata de Adams parea liliacul cu coada scurta american, care, desi cantarea doar 15 grame, putea transporta o greutate de aproape doua ori mai mare. Pe 12 ianuarie 1942, dr. Adams a trimis Casei Albe un memoriu prin care solicita investigarea posibilitatii folosirii liliecilor pe post de bombardiere. Patosul patriotic cuprinsese intreaga tara si mii de cetateni veneau cu tot felul de idei crete, dornici sa participe la efortul de razboi. Majoritatea acestor idei erau insa respinse, dupa ce fusesera analizate de o comisie de experti, dar initiativa lui Adams a primit unda verde, fiind trimisa spre studiu Serviciului pentru Razboi Chimic (CWS) din cadrul armatei. Documentul oficial inaintat Serviciului afirma sec: „Presedintele Roosevelt este de acord ca proiectul sa fie materializat.”

„Soldatii cu aripi” sunt gata de lupta

Imediat, dr. Adams si o echipa de naturalisti de la Universitatea California s-au pus pe treaba, identificand mai intai cateva locuri de unde se putea face „recrutarea” de lilieci. Cea mai mare colonie de lilieci cu coada scurta – circa 20-30 milioane de exemplare – se gasea in pestera Ney, din Texas. Colonia era atat de mare incat, potrivit raportului capitanului Wiley Carr din cadrul CWS era nevoie de cinci ore pentru ca toate aceste zburatoare sa paraseasca pestera, intr-un nor continuu si atat de dens incat liliecii abia puteau zbura. Colectarea liliecilor s-a facut usor. Trei plase uriase, cu ochiuri mici, au fost instalate pe stalpi, formand un fel de saci in care liliecii, alungati din pestera, au fost capturati. „Soldatii cu aripi”, in numar de cateva sute, au fost apoi introdusi in custi speciale si transportati la Washington, unde dr. Adams a facut chiar o demonstratie, spre a arata cum anume liliecii pot transporta bombe incendiare – pentru siguranta acestea au fost inlocuite cu bucati de lemn de o greutate similara. In martie 1943, autoritatile militare americane au inceput experimentele, pentru a determina fezabilitatea folosirii de bombe incendiare minuscule impotriva inamicului. Dr. Logan Gisser, de la Comitetul de Cercetari pentru Aparare Nationala a inceput sa puna la punct bombe suficient de mici pentru a putea fi transportate de lilieci. El s-a inspirat in acest sens din incarcaturile incendiare pe baza de termit folosite de englezi in timpul Primului Razboi Mondial. Numite „bombe-bebelus”, acestea nu cantareau mai mult de 150 g fiecare.

Visand la o mare de foc peste orasele japoneze

Dr. Fisser a proiectat doua tipuri de bombe incendiare pentru experimentele cu lilieci. Primele cantareau 17 grame si puteau arde timp de 3 minute, scotand o flacara lunga de 20 cm, celelalte cantareau 28 de grame si ardeau 6 minute, cu o flacara de 30 cm. Ele aveau forma unor tuburi groase, la capatul carora era atasat un fitil cu ardere lenta, a carui lungime era in asa fel calculata incat bomba sa se aprinda la 2 minute dupa lansarea de la 3-4000 de metri. Testele efectuate au fost incurajatoare, sub ochii observatorilor aflati la sol, o mare de foc aprinzandu-se brusc, in plina noapte, cand bombele ajungeau la doar cativa zeci de metri de pamant! Pentru a atasa liliecilor incarcaturile incendiare, pielea elastica a animalelor a fost strapunsa cu capse chirurgicale. Grupuri de cate 200 de lilieci au fost apoi lansate din avion, la bordul unui container de carton care se deschidea automat, la o inaltime de circa 300 metri, dupa care, presupuneau specialistii CWS, „liliecii vor avea tendinta sa se adaposteasca sub acoperisurile cladirilor japoneze, iar in acel moment bombele vor incepe sa arda, distrugand casele din lemn si hartie”. Pe 21 mai 1943, cinci incarcaturi de lilieci, pline cu bombe false au fost aruncate de la bordul unui avion B-25, de la o inaltime de 3000 m. Dar testul a esuat: majoritatea liliecilor nu se trezisera inca bine din hibernare si nu au zburat, murind la impactul cu solul. Echipa de cercetare a „recrutat” alti lilieci, dar au aparut din nou complicatii: de multe ori cutiile de carton nu se deschideau la timp, iar liliecii refuzau sa se adaposteasca sub acoperisuri, zburand haotic pana cand bombele incepeau sa arda in aer.

Cum se ard 2 milioane de dolari…

Dupa ce peste 6.000 de lilieci au fost sacrificati astfel, in mod inutil, capitanul Carr a realizat un alt raport catre superiorii sai ierarhici, pledand pentru introducerea unor containere inzestrate cu parasuta, a unor noi tipuri de capse si a unui fitil mai eficient, pentru ca de multe ori, din cauza curentilor reci, fitilul se stingea in aer. El propunea de asemenea studierea liliecilor dupa perioada de hibernare, pentru a se determina clar cand anume acestia sunt pe deplin pregatiti pentru zbor. Majoritatea doleantelor i-au fost indeplinite, dar, inainte de derularea unui nou experiment, vizand 5.000 de lilieci, un incendiu devastator a cuprins hala unde era depozitat termitul pentru bombe. Dupa ce s-au alocat banii necesari reinnoirii stocului de explozibil, neglijenta unor militari a facut ca mai multi lilieci sa zboare din custi cu tot cu bombe si sa incendieze un hangar si masina de serviciu a unui general! Curand dupa aceea, in august 1943, Armata a renuntat la proiect, transmitandu-l Marinei, care l-a redenumit „Proiectul Raza-X”.

Deloc descurajat de esecuri, dr. Adams a inceput sa captureze alti lilieci, in pesteri din Texas si o noua serie de experimente a debutat pe 13 decembrie 1943. Din pacate, tot cu stangul, pentru ca ele vor duce la declansarea accidentala a peste 30 de incendii, cateva dintre acestea necesitand interventia pompierilor. Un nou „bombardament”, la scara larga, a fost planificat pentru august 1944 si el s-a incheiat cu succes, satul din case de lemn construit in pripa, pentru a reproduce o asezare japoneza, fiind distrus de bombele incendiare. Dar, cand amiralul Ernest J. King, comandantul Operatiunilor Navale, a aflat ca un dispozitiv de lilieci capabil sa provoace pagube considerabile inamicului nu putea fi pregatit mai devreme de luna ianuarie a anului 1945, el a anulat imediat proiectul. Pana atunci, „Raza X” costase bugetul apararii suma de 2 milioane de dolari…

revistamagazin.ro