Mai mult sau mai puţin, mai înflorită sau mai săracă în detalii, asta e legenda pe care o ştie toată lumea, de la bucureştenii din tată-n fiu pănă la cei mai proaspeţi locuitori ai Capitalei. Raluca, 33 de ani, jurnalist, este din Constanţa şi a aflat această poveste în clasa a noua, când a venit în vizită la unchiul ei, în Bucureşti. “Ştiu că era un cioban Bucur care a venit cu oile pe aici, şi aici a rămas. Poate e stramoşul lui Gigi [Becali]”, glumeşte ea.

Carmen, 24 de ani, reporter, ştie şi ea legenda, dar nu ştie de unde. “Probabil de la şcoală… O ştiu de când eram mică, dar nu îmi amintesc cine mi-a zis-o”, spune ea. „E o parolă de acces când te muţi la Capitală”. Carmen şi-a părăsit oraşul natal, Tulcea, după ce a terminat liceul. A participat, din partea organizatorilor, la o competiţie studenţească organizată de AEGEE, anul trecut, care se numea „Quest-iunea Bucureşti” şi în cadrul căreia 28 de studenţi au descoperit prin intermediul ghicitorilor mai multe mistere şi poveşti legate de istoria oraşului. Cu această ocazie, mulţi dintre ei au aflat pentru prima oară de legenda ciobanului Bucur.

Din vorbă-n vorbă, prin jocuri şi activităţi extraşcolare organizate de profesori pasionaţi de poveşti, legenda lui Bucur merge mai departe. “Cât există oameni, există legende”, spune istoricul Adrian Majuru, care ne lămureşte că “sâmburele de adevăr” constă în faptul că legenda ciobanului Bucur ţine de o realitate economică şi socială a zonei colinare a Munteniei, şi anume transhumanţa. Oierii care traversau Valahia pentru a ajunge la Dunăre aveau stâni sezoniere în secolele al XI-lea şi al XII-lea în jurul Bucureştiului de astăzi. Ei se stabileau aici 6, 7 luni pe an şi întreţineau relaţii comerciale. Unii ciobani ridicau troiţe care să-i ajute în tranzacţii, explică Adrian Majuru, una dintre ele fiind cea închinata lui Radu Vodă.

Cât priveşte numele oraşului Bucureşti, istoricul ne spune că este o combinaţie. “Este legat de o onomastică străveche, toponim al unui loc  -poate fi râul Bucureştioara, satul Bucureşti…Până la urmă, ajungem la ‘Ce-a fost prima dată? Oul sau găina?’”. Adrian Majuru mai aminteşte că în limba albaneză “bukureshti” înseamnă “frumos este”. Provenienţa numelui capitalei de astăzi are multe variante, cu atât mai mult cu cât este un nume comun, existând localităţi Bucur, Bucura şi pe lângă Buzău sau Prahova.

Nu e ceva neobişnuit ca un oraş să aibă o legendă privind “naşterea” sa, mai spune istoricul, pomenind de povestea întemeierii Romei de către Romulus şi Remus, care au fost crescuti de o lupoaică. “Fiecare oraş a transferat o realitate economică în legendă”. Legenda ciobanului Bucur ar trebui studiată în şcoală, este de părere istoricul, la cursurile de istorie a oraşului.

În prezent, povestea ciobanului este greu de găsit în manualele şcolare, dar circulă, cum îi stă bine unei legende, din generaţie în generaţie.

„Legenda lui Bucur nu se regăseşte în programă, dar eu le-o pomenesc elevilor la clasa a opta, la lecţia despre oraşul medieval şi Vlad Tepeş”, ne spune Simona Grigore, profesor de istorie la Şcoala nr. 81 din Bucureşti. Şcolarii de clasa a VII-a învaţă că Vlad Tepeş a întemeiat Bucureştiul pe locul unui turn de apărare din vremea lui Mircea cel Bătrân. “Eu şi mulţi alţi profesori menţionăm legenda ciobanului Bucur pentru că e povestea oraşului nostru” , mai spune Simona Grigore. „Unii elevi o ştiu deja empiric de la clasele mici, ştiu că a existat un cioban care a întemeiat Bucureştiul şi mai ştiu despre bisericuţa Bucur, care se află aproape de şcoala noastră”.

Şi învăţătoarea Rita Zaharia, de la Şcoala nr. 93 „Emil Racoviţă” din Bucureşti, spune că legenda nu se află în manualele pe care le are la clasă, dar, ca şi alţi învăţatori cu care s-a consultat, le spune elevilor legenda cu orice ocazie pe care o are, cum ar fi în clasa a IV-a, la ora de geografie legată de oraşul Bucureşti, sau  în clasa a II-a, la ora dedicată legendelor. Copiii sunt captivaţi de legende, spune Rita Zaharia, ca de oricare altă poveste.

Noi am găsit legenda în manualul de clasa a IV-a al Editurii Corint, coordonat de Zoe Petre, la capitolul dedicat castelelor, cetăţilor și oraşelor. Potrivit legendei de Dumitru Almaş, ciobanul Bucur trăia în Lunca Dâmboviţei şi avea o fată, Ana. Ea a fost răpită de tătari şi luată peste Nistru. Ciobanul a plecat împreună cu două ajutoare să o salveze. Tătarii au cazut în apă din cauza stratului prea subțire de gheaţă. Ciobanul Bucur şi-a salvat fata, s-a întors victorios la stână şi a făcut o “casă mare”.

Istoricul Ovidiu Pecican ne îndeamnă însă să nu luăm de bună această poveste întrucât Dumitru Almaş, pe lângă faptul că este istoric, este şi un bun povestitor care a romanţat istoria. În primul rand, tătarii au venit pe la 1241 – 1243 şi ar fi o greşeală să datăm legenda atât de exact, dar şi atât de târziu, ciobanul putând să fi existat şi prin secolul al VII-lea. “Istoria unui oraş trebuie căutată dincolo de datări precise”, spune istoricul.

Cu toate acestea, nu există doar poveşti, legendele ascund adevăruri istorice, continuă el. Legenda ciobanului Bucur este o legendă etimologică, Bucureşti însemnând “cei din neamul lui Bucur”, şi este una dintre mărturiile importante despre organizarea de tip patriarhal. Este vorba, spune Ovidiu Pecican, despre prima aşezare a unui clan, o mare familie de tip patriarhal, în care marele şef era tatăl familiei, urmat de primul născut. În acest caz, Bucur s-a aşezat cu ai lui – soţie, copii, nurori, nepoţi – pe locul oraşului Bucureşti, pe Dâmboviţa, la câmpie. Bineînţeles că aceştia nu se căsătoreau între ei, aşa că ulterior au format o aşezare despre care s-a menţionat prima dată în timpul domniei lui Vlad Ţepeş.

Ovidiu Pecican subliniază că, paradoxal, legenda vorbeşte despre un păstor, deşi, de regulă, păstorii descălecau în Carpaţi, nu la câmpie, şi speculează că legenda ar evidenţia trecerea de la păstorit la agricultură în naşterea unui oraş cu alt profil decât cel agrar.

Legenda ciobanului Bucur nu putea lipsi nici de la Muzeul Municipiului Bucureşti, unde este amintită printr-o litografie a bisericuţei Bucur, din secolul al XIX-lea, despre care se spune că ar fi ctitoria oierului nostru. Ghizii muzeului pomenesc legenda ciobanului grupurilor de vizitatori: „Numele oraşului poate veni de la Bucur, bucurie, Bucovie – Ţara Pădurilor de Fag, Bucureştioara, afluent al Dâmboviţei”, ne explică prof. dr. Camelia Ene, muzeograf.

Prima menţiune scrisă referitoare la existenţa Bucureştilor datează de la 20 septembrie 1459, continuă ea. Precizarea este cuprinsă într-un hrisov acordat de Vlad Ţepeş lui Andrei, Iova şi Drag cu ocazia întăririi occinelor acestora de la Ponor-Oltenia şi a scutirii lor de obligaţiile faţă de domnie: vama oilor, a porcilor, albinărit, găletarit, vinarici, dijme, cositul fânului, posade, podvoade şi caraturi. În textul documentului aşternut pe pergament în limba slavă, în redacţie medio-bulgară, limba oficială a Ţării Româneşti, se menţionează că “s-a scris în septembrie 20 în cetatea Bucureşti, în anul 6968” (1459), semnalându-se, astfel, indiscutabil, existenţa, la acea dată, a Bucureştilor. Hrisovul a fost descoperit, la începutul secolului al XX-lea, de învăţătorul Alexandru Bunceanu din comuna Nadanova, lângă Baia de Aramă. Documentul a fost tradus pentru prima oară de istoricul Ion Ionaşcu, iar originalul se păstrează în Biblioteca Academiei Române. Astfel, mai spune prof. dr. Camelia Ene, izvoarele documentare întăresc ipoteza referitoare la ridicarea cetăţii Bucureşti în cursul anilor 1458-1459.

autor : Roxana Bucată