Mistere din Romania inapoi la pag. principala

Piramida misterioasa la Rasnov ? Piramida misterioasa la Rasnov ?(9)

Descoperire arheologică sau formaţiune naturală? Aceasta este intrebarea pe care şi-ar pune-o oricine în faţa locului din Rîşnov unde Valentin Tîrcă a găsit un fel de zidărie îngropată sub stratul de pămînt care îmbracă dealul. Pietre paralelipipedice, cu muchii şlefuite milimetric. Lespezi mari, în spatele cărora se deschid grote. Sînt îmbinate perfect, iar între ele, nimic. Straturile de piatră alternează cu straturi de pietricele, ca o zidărie din cărămizi şi mortar. Deşi pare să fie vorba de o construcţie omenească, nu e exclusă nici posibilitatea ca totul să fie un joc al naturii. Însă brăneanul Valentin Tîrcă e convins că descoperirea lui este o construcţie realizată cu tehnologie necunoscută, acum 18 milioane de ani. Doar cercetările ştiinţifice la faţa locului vor demonstra dacă sîntem sau nu în faţa unei descoperiri arheologice importante.

O piramidă camuflată de copaci

Valentin Tîrcă e pasionat de istoria secretă a Ţării Bîrsei. O istorie care merge pînă departe, acum mai bine de un miliard de ani. Brăneanul e convins că prin părţile noastre o civilizaţie extraterestră a lăsat zeci de piramide, construcţii în care alienşii şi-au amenajat cîndva laboratoare şi locuinţe. Aceste piramide sînt astăzi munţi şi dealuri artificial împădurite, aşa încît nimeni n-ar mai bănui că sub stratul de pămînt se ascund încăperi şi tunele. În zona Rîşnovului, sînt cel puţin şapte piramide aliniate, începînd cu cea pe care e aşezată cetatea şi pe care, după cum a observat Valentin într-o litografie din secolul XIX, a fost doar piatră, ca dovadă că dealul a fost cîndva piramidă. A făcut descoperirea la a şaptea piramidă începînd de la cetate către Pîrîul Rece. E mai mică, de numai 30 de metri înălţime, dar plină de surprize. Ceea ce a găsit brăneanul este un perete format din cărămizi de gresie, îmbinate cu mortar. Aşezarea lor regulată pare să conducă la ipoteza că e vorba de o zidărie făcută de mîna omului. Dar cît de veche? Ce rost avea şi cine a construit-o? Evident, fiinţele din altă galaxie, crede Valentin, care vede construcţia drept o bază extraterestră din gresie, pentru protejarea de radiaţii a locatarilor, tencuită cu sol şi copaci, pentru derutarea rasei umane.

Pietre antice tăiate cu flexul?

Cum a fost ridicat acest zid? „Printr-o tehnologie necunoscută, de înaltă performanţă. Sînt pietre tăiate cu precizie de ordinul micronilor. Piatra a fost topită la temperaturi de mii de grade Celsius şi tăiată cu laserul. Pe fiecare piatră se poate observa un fel de smalţ lucios, aşa cum arăta iniţial piramida la exterior. Acest smalţ nu se confundă cu depunerile de aluviuni“, explică arheologul amator, convins că din acelaşi tip de material de construcţie sînt făcute şi celebrele piramide de la Şona. „Pietrele cu pereţi concavi se îmbină perfect cu pietrele cu pereţi convecşi. Natura nu are matriţe pentru aşa ceva. Aveau dacii sau medievalii flexuri?“, se întreabă el, ironic. Dacă am putea decoperta dealul, ar ieşi la lumină o frumuseţe de piramidă, asemănătoare celor din Egipt sau Mexic. Ca dovadă, îşi aminteşte că, într-o altă piramidă-deal din Rîşnov, acum şapte ani, un puşti a intrat printr-o parte şi a ieşit în alta, după ce a trecut printr-o sală imensă. După acelaşi principiu, ar trebui ca şi dealul lui să aibă o intrare secretă. Cît despre vechimea zidăriei îngropate, ar fi fost ridicată acum 18 milioane de ani, cu mult înainte de apariţia omului, de pe vremea cînd pe Pămînt trăia o civilizaţie colonizatoare venită din Constelaţia Dragonului. Înarmat cu această teorie, a încercat să afle şi părerea oamenilor de ştiinţă, arătîndu-le cîteva poze şi un bolovan din dealul cu descoperirea. Unii l-au trimis la plimbare, alţii au promis că vor cerceta la faţa locului.

Gresie bună de ascuţit coasa

Profesorul Dumitru Romulus Tîrziu, de la catedra de pedologie a Facultăţii de Silvicultură Braşov, e convins că ciudatele pietre sînt banale roci de gresie. „Este o gresie cenomaniană, adică din mezozoic. Nisipul, cimentîndu-se, a format astfel de plăci, iar prin mişcări tectonice, acestea se pot aşeza în diferite moduri. Această piatră este foarte bună pentru ascuţit coasa“, spune specialistul în soluri şi roci. Totuşi, privind forma regulată a cărămizii de gresie, el admite că „se poate şi să fi fost tăiată de mîna omului, înainte de a se depune pe ea ceva“. Dar cine s-o fi tăiat? În mezozoic, adică acum 250 milioane de ani, omul încă nu apăruse pe Pămînt. Profesorul Adrian Rusu de la Facultatea de Arheologie din Cluj, specialistul care conduce şantierul arheologic de la cetatea Rîşnov, e dezamăgit. Nici pe departe, descoperirea lui Valentin nu e o construcţie umană. Nicolae Pepene, directorul Direcţiei de Cultură din cadrul Primăriei Rîşnov, nu exclude posibilitatea de a fi în faţa unei descoperiri. „Din poze nu reiese nimic clar. Poate să fie şi o amenajare de acum o sută de ani, poate să fie şi una foarte veche. Poate să nu fie nimic. Trebuie văzut la locul faptei“, spune istoricul, care şi-a propus să ajungă la faţa locului cît mai curînd.

Între speranţă şi îndoială ştiinţifică

O altă părere vine de la prof. dr. Stelian Coşuleţ, şeful secţiei de Arheologie a Muzeului de Istorie Judeţean Braşov. Arheologul a privit cîteva fotografii, a întors pe toate părţile roca extrasă din dealul lui Valentin şi a explicat: „În anumite imagini, nu pare să fie niciun dubiu că e o zidărie din perioada medievală, după tehnică şi materiale. Se văd asizele de egalizare, iar piatra pare prelucrată. Dar natura e şi ea un constructor talentat. Trebuie văzut înainte să ne pronunţăm. Contează forma dealului, omul lucrează după un plan, natura, după altul. Lîngă zid trebuie să existe şi artefacte, ceramică în special. Nicio realizare umană nu rămîne izolată. Trebuie să văd contextul general, deocamdată, această piatră nu e decît o gresie, un Sandstein, cum ar zice neamţul“.
Cum lucrurile nu se pot lămuri înaintea unei explorări ştiinţifice, nu ne rămîne decît să aşteptăm verdictul experţilor. Pînă atunci, putem doar să privim şi noi imaginile şi să facem supoziţii. Dacă e opera mamei natura, nu avem decît să ne minunăm de măreţia ei. Dacă e o construcţie umană, din ce secol să fie? Dealul e acolo de mii de ani, să fie zidul lui Valentin de vîrsta piramidelor din Valea Regilor?

Un rîu ciudat

• Prin dreptul dealului cu pricina trece o apă. Valentin a observat că şi albia rîului are ceva ciudat. „E terasată, e o podea perfect netedă, dintr-o singură bucată. Aşa ceva nu e făcut de mîna omului“, crede el, convins că dalele de gresie sînt urmele unui canal făcut de extratereştri pentru a colecta apa scursă de pe piramidă. Profesorul Tîrziu are o explicaţie simplă: „albia oricum e artificială, cu cascade pentru oxigenarea apei. Noi am regularizat această vale“. Dar Valentin nu e de acord. „Cu siguranţă e vorba de alt rîu. Aici e o podea groasă de jumătate de metru. Cum au turnat-o?“, se întreabă el, convins că oamenii de ştiinţă n-au niciun interes să ne spună adevărul. „Sînt plătiţi de elitele francmasoneriei să păstreze ascunse misterele lumii“, crede brăneanul care şi-a expus teoria pe site-ul www.agarthacode.com. Aici mărturiseşte şi faptul că este ultimul rege al agathîrşilor, populaţie rezultată în urma încrucişării extratereştrilor cu indigenii din Carpaţi.

Nota mea…. asta da, dezvaluire ;))

monitorulexpres.ro

Balta vrajitoarelor.Povestea unui martor. Balta vrajitoarelor.Povestea unui martor.(0)

Pe data de 30 iulie 1990, pe când Cătălin Mancafa, un alt locuitor al Voluntariului, se afla cu vaca la păscut în pădurea de lângă “Balta Vrăjitoarelor”, a avut loc o altă întâmplare ciudată.
Iată cele povestite de Cătălin :

“Era ora unsprezece dimineaţa şi brusc, am simţit o răcoare ciudată, iar atmosfera a devenit foarte apăsătoare. S-a creat un vacarm şi am văzut animalele şi păsările pădurii fugind înspăimântate. Vaca mea s-a luat şi ea după ele, iar eu am alergat după ea. S-a oprit în curtea bazei hipice care în scurt timp s-a umplut de animale sălbatice.

Nici unul din animalele sălbatice nu se ferea de mine sau de îngrijitorii care ieşiseră din grajduri înarmaţi cu furci, neînţelegând ce se întâmplă. Animalele păreau că cer oamenilor ajutor. Pe moment am crezut cu toţii că va avea loc un cutremur, dar nu s-a întâmplat nimic deosebit.
După vreo două ore, animalele s-au reîntors în pădure”.

Martor indirect al acestei întâmplări, am fost şi eu, fiindcă în barul pe care-l aveam în incinta bazei hipice au rămas o veveriţă şi un liliac. Veveriţa se ascunsese după televizorul instalat pe unul dintre pereţi, iar liliacul s-a refugiat în camera mea care se afla într-un loc retras.
Prezenţa liliacului m-a amuzat şi ceea ce m-a mirat a fost faptul că, deşi am lăsat geamul încăperii deschis, el nu a plecat în cursul nopţii.

După câteva zile de “convieţuire” i-am descoperit preferinţele culinare şi ne-am împrietenit. De fiecare dată când intram în cameră, zbura bucuros în jurul meu, după care mi se prindea de piept fiind mare amator să-l mângâi pe burtica lui de şoricel cu aripi reci. Îi dădeam să mănânce ficat crud de pasăre, tăiat în fâşii mici asemeni unor râme. Cu dinţii lui mici şi înfricoşători înghiţea totul cu lăcomie.

Când rămâneam serile în bază şi mergeam să controlez caii, sau când făceam petreceri în jurul focului de tabără, liliacul mă însoţea peste tot asemeni unui paznic credincios. Adeseori, în mod inexplicabil, ataca unele persoane despre care aveam să mă conving că nu-mi doreau binele şi nici nu-mi erau prietenii care se pretindeau a fi.
Într-una din zile, pădurea a fost stropită de câteva ori cu substanţe contra dăunătorilor aruncate dintr-un avion utilitar.

Brusc, liliacul a devenit apatic. Am mers cu el la câţiva medici veterinari, dar nici unul nu se pricepea la lilieci, aşa că, într-o dimineaţă, l-am găsit mort pe perna mea, învelit în aripi ca într-un giulgiu.
L-am pus într-o casetă transparentă şi-l păstrez şi astăzi într-un sertar în care de câte ori umblu, corpul lui mumificat îmi aminteşte de prietenia pe care mi-a arătat-o.
Acum sunt sigur că cei care au scris în cronici că Vlad Ţepeş-Dracula, avea lilieci dresaţi, spuneau adevărul.

Întâmplările ciudate nu s-au oprit aici.
Într-una din zilele anului 1994, tânăra călăreaţă Dana Popa, pe atunci studentă la medicină veterinară, a plecat să se plimbe prin pădure, călare pe unul dintre ponei. Brusc, atunci când a ajuns în apropierea “Bălţii Vrăjitoarelor”, calul a devenit foarte nervos şi greu de controlat, deşi mai trecuseră pe acolo de zeci de ori.

Speriată, Dana a descălecat, i-a dat jos calului şaua şi frâul, lăsându-l să se ducă singur în bază, aşa cum îi învăţasem eu pentru a preîntâmpina un accident atunci când călăreţii nu reuşeau să-şi stăpânească caii. În mod ciudat, calul a intrat în apă unde a început să se tăvălească, deşi întotdeauna când erau lăsaţi liberi o porneau în galop spre grajd.

Fata a aruncat în el cu beţe şi bulgări de pământ, dar calul refuza să iasă. Când a ajuns în bază mi-a povestit cele întâmplate, aşa că am încălecat cu toţii şi am pornit în căutarea poneiului.
Tradiţia populară spune că locul unde se tăvăleşte un cal este un loc malefic.
Am căutat calul peste tot, am apelat şi la patrulele Poliţiei călare care l-au căutat în localităţile din jur, dar calul nu a mai fost găsit niciodată…

În vara anului 1996, pe când făceam repetiţiile generale la opera rock ”Ceata Transilvană şi alte scorneli ale mascaţilor”, pe o căldură sufocantă, a început să ningă în plină vară pe un spaţiu de doar câţiva metri pătraţi.

Ninsoarea era abundentă, iar fulgii se răsuceau rebeli de parcă ar fi fost un viscol în luna ianuarie, nu în plină vară. Ninsoarea a durat doar câteva minute, dar cameramanul care filma repetiţia, a venit în fugă cu camera video şi a înregistrat fenomenul. Doar povestit de martorii oculari acest fenomen ciudat nu ar fi beneficiat de credibilitatea dată de mărturia video. Caseta cu acest material a fost prezentată la posturile de televiziune şi în prezent ea se află la ziaristul Miron Manega de la cotidianul “Naţional”.

Măsura în care aceste fenomene ciudate, care se petrec atât de des în acest loc, au sau nu legătură cu Vlad Ţepeş-Dracula, rămâne să fie demonstrată de cei care se ocupă de astfel de “ciudăţenii”.

Revenind la certitudinile pe care istoria le reţine ca fiind legate de Vlad Ţepeş Dracula trebuiesc reţinute următoarele: voievodul Dracula, în timpul ultimei şi scurtei sale domnii, a ocupat Bucureştiul pe data de 16 noiembrie 1476, ajutat de Ştefan Bathory care avea oşti maghiare. Pe 20 noiembrie 1476, el a fost încoronat de Mitropolitul de Argeş, după ce sosise din Moldova şi Ştefan cel Mare cu armata sa. În aceeaşi zi, cei trei au încheiat un tratat de alianţă, după care Ştefan Bathory şi Ştefan cel Mare s-au întors în ţările lor.

Voievodul Dracula nu se simţea în siguranţă, aşa că l-a rugat pe vărul său Ştefan cel Mare, să-i lase o parte din luptătorii săi. Ştefan cel Mare i-a lăsat lui Dracula propria sa gardă, formată din 400 dintre cei mai buni luptători.

Din păcate, cu tot acest sprijin, presimţirile sumbre ale lui Dracula s-au adeverit. Voievodul a fost ucis în timpul unei vânători, în pădurea despre care am povestit anterior, pădure în care acum se întâmplă toate aceste fenomene ciudate. Împreună cu voievodul avea să moară şi omul său de încredere, Vitez Janos, un om cu o forţă ieşită din comun, care era temut de toţi mercenarii. Acesta era singurul care avea curajul să-i spună lui Dracula adevărul în faţă, tocmai fiindcă îşi idolatriza stăpânul.

În luna ianuarie a anului 1477, într-un document rămas de la Ştefan cel Mare, sunt povestite faptele aşa cum voievodul le-a aflat de la puţinii supravieţuitori ai acestui moment:
“Acel necredincios, Basarab Laiotă, a revenit, şi găsindu-l singur pe Dracula,a poruncit să fie ucis. Şi împreună cu el, fură omorâţi şi toţi oamenii mei afară de zece”.
Ştefan BRANDES-LĂŢEA

cybershamans.blogspot.com

Spre o margine de Bucureşti, către localitatea Ştefăneşti, se află pădurea Boldu-Creţeasca, o rămăşiţă al vestitului Codru al Vlăsiei. În mijlocul ei, pe o suprafaţă de doar câteva zeci de metri pătraţi, se întinde aşa-numita baltă a Vrăjitoarelor, un loc cu o istorie ciudată. Bătrânii de prin partea locului povestesc că, pe vremea lui Ceauşescu, femeile însărcinate, care doreau să scape “fără probleme” de copii, petreceau mai multe ore în zonă. Ceva inexplicabil le făcea să avorteze la scurt timp. Ce se petrecea acolo, nimeni nu ştie exact…

„Străine, n-ai ce căuta aici!”

Cum ajungi să calci prin acele locuri te cuprinde o stare de nelinişte şi o senzaţie de rău. Drumul care spintecă pădurea este plin de gropi, ca şi cum zilele trecute s-ar fi sfârşit războiul. Urlă vântul. Totul e pustiu. Din când în când, mai cad croncânind a moarte ciorile, mari cât curcanii. Te privesc într-o dungă cu mărgelele negre ale ochilor, parcă avertizând: „Străine, n-ai ce căuta aici!”. Balta e un loc straniu, ocolit şi azi de oamenii cumsecade. Din ea a rămas un fel de mlaştină.

Aici se strâng doar vrăjitoarele, noaptea, fac farmece şi invocă spiritele smârcului. Animalele sălbatice refuză să se adape din baltă. Când simt că se apropie de acest loc malefic, caii nechează şi se retrag speriaţi înapoi. Oamenii mai spun că oile şi caprele rămân sterpe dacă sunt lăsate să pască iarba de lângă baltă. Nici găinile nu scapă aşa uşor. Moş Toma povesteşte că le-a uitat într-o zi pe afară, iar ele s-au îndepărtat mult de casă. Când le-a strigat, seara, n-au venit, aşa că omul s-a apucat să le caute. Le-a găsit tocmai la baltă. Le-a  mânat acasă dar, de atunci, n-au mai făcut nici un ou.

„Acolo nu-i lucru curat, maică!”

Am aflat de la bătrâna Mărioara Nedelcu, care locuieşte în apropiere, că, în trecut, femeile stăteau cu picioarele goale în apa bălţii până li se făcea rău. Asta se întâmpla fie vară, fie iarnă. Aşa avortau, iar unele, mai puţin rezistente, chiar mureau de la complicaţii. „Acolo nu-i lucru curat, maică!, spune bătrâna. Ştiu că se duceau la baltă, ca la doctor. Stăteau cu picioarele şi cu fundul în ea şi pe urmă se întorceau acasă şi-şi vedeau de treburi prin gospodărie. Auzeam apoi că mureau sau că le-a luat salvarea, că zac la spital şi că au avortat…” Locuitorii din Ştefăneşti şi Voluntari îşi amintesc că, la un moment dat, aceste fapte au intrat în vizorul Securităţii, care a început să supravegheze atent balta. Pădurea devenise un fel de obiectiv strategic, iar soldaţii primiseră ordine să alunge femeile ce se apropiau de aceste locuri. Se pare că de aceste practici nu era străină nici prima doamnă a ţării, care primea informări regulate despre ceea ce se petrece în Pădurea Creţeasca.

După cutremurul din 1977, mai multe camioane cu moloz provenit de la dărâmături au fost descărcate în “balta vrăjitoarelor”, însă totul a fost înghiţit de apă, care nu putea fi asanată cu nici un chip.

Supărarea lui Dracula

Locul are o reputaţie sinistră. În urmă cu aproape şase veacuri, în pădurea Boldu-Creţeasca a fost decapitat Vlad Ţepeş, al cărui trup se crede că ar fi înmormântat pe insula Snagov. După 1989, în apropiere de Balta Vrăjitoarelor a funcţionat Baza de echitaţie şi cascadorie Dracula condusă de regretatul Ştefan Brandes-Lăţea. Iată ce s-a întâmplat în vara anului 1995, la începutul lunii iulie. Câţiva membri ai clubului Dracula făceau repetiţii pentru o filmare. În curte era un manechin care îl reprezenta pe Vlad Ţepeş. Lavinia, una dintre cascadori, se amuza încercând să-i pună un coif pe cap, dar nu reuşea. La un moment dat, din senin, pe o suprafaţă de câţiva metri pătraţi, a început să… ningă abundent cu fulgi mari, ca în toiul iernii. Un operator a filmat întreaga scenă. Toată lumea s-a speriat. Cum a fost posibil? Mulţi dintre cei prezenţi au fost convinşi că e vorba despre un fenomen “poltergeist” şi că spiritual lui Vlad Dracul s-a manifestat în acest fel pentru a-şi arăta nemulţumirea.

puterea.ro

Blestemul lupilor. Blestemul lupilor.(3)

O femeie, Maria Sarbu, a fost chiar omorata si devorata de ceea ce, la prima vedere, pare un lup. Insa toti zoologii afirma ca, de obicei, lupii nu ataca oamenii decat daca sunt turbati, ceea ce in povestea de fata este putin probabil. Totodata, in nicio circumstanta lupii nu devin mancatori de oameni, fenomen care se intalneste doar in cazul tigrilor, leilor si leoparzilor. Misterul de la Poeni se adanceste si mai mult daca luam in calcul faptul ca in zona respectiva nu mai existau lupi de peste o suta de ani.

Batranii satului sunt de parere ca faptasul nu a putut fi in ruptul capului un lup obisnuit, ci ca animalul care a atacat oamenii din Poeni a fost un lup necurat, un strigon, cum se spune in aceste parti strigoiului. Cei care au scapat povestesc ca fiara din alta  lume arata precum un caine mare, negru cu blana zburlita, care nu lasa urma pe zapada sau prin praf atungi cand fuge, ca si cum ar fi plutit. De asemnea, povestile spun ca aratarea disparea instantaneu daca oamenii apucau sa-si faca semnul crucii sau sa roasteasca o rugaciune. Drac sau suflet neadormit de strigoi, nu se stie exact ce a atacat satul Poeni. Oamenii sunt de parere ca povestea neamului muscat de fiara necurata incepe acum peste doua sute de ani, cand cineva din familia respectiva ar fi omorat un alt satean pentru a-i fura o arma foarte valoroasa. Cel ucis era unicul fiu al unei batrane care in ziua inmormantarii ar fi aruncat in cimitir un greu blestem asupra neamului ucigasului fiului sau.

descopera.ro

###

Intr-un sat din Banatul de munte, mai multe femei si barbati din acelasi neam au fost mutilati de un lup. Nu doar ca prin locurile acelea nu fusese vazut niciodata vreun asemenea animal, dar fiara si-a cautat victimele in locuri diverse, la zeci de kilometri distanta. Un macel comis intr-o singura zi.

Mai traiesc doi-trei oameni din cei care si-ar mai putea aminti de chipul Mariei Sarbu din satul Poeni, de infatisarea ei dinainte de ziua in care soarta i-a scos in cale ultimul lup care-a mai fost vazut prin padurile de la poalele muntilor Poiana Ruscai. Niscaiva batrane intepenite de ani pe bancuta din fata portii mai tin minte, scotocind prin caltii memoriei, ochii negri si mersul sprintar al femeii a carei drama, petrecuta cu mai bine de cincizezi de ani in urma, a ingrozit toate satele asezate de-a lungul Begai. Era sfarsit de septembrie, ca acum, cand, venind spre casa de la adunatul fanului din poienile de sub munte, un lup sangeros si turbat, aparut de niciunde, i-a sarit in fata, mutiland-o pentru tot restul zilelor. Intamplarea a aparut si in presa timisoreana, sub un titlu socant, care m-a starnit, in ciuda trecerii timpului, sa-mi fac bagajele si s-o iau pe urma intamplarii: Razbunarea omului-lup. O familie din satul Poeni cade victima unui blestem. Mai fusesem in muntii Poiana Ruscai, si ceea ce ma impresionase – mai tare chiar decat frumusetea salbatica a peisajului – erau povestile incredibile pe care le auzisem despre priculici si strigoi, despre vantoase si feciori transformati in cai, fapturi fabuloase, cu care oamenii aceia pareau sa-si imparta viata in mod firesc…

Blesteme, stragoni si lupi

Satul Poeni e risipit pe ulite inguste, care coboara, toate, catre albia noroioasa a raului Bega. A plouat si totul musteste de apa. Pamantul e jilav. Ca sa ajung la casa celei mai batrane femei din sat, la care sunt indrumata de preot, urmez malul raului care curge tulbure si spumos. Ana Lapugean e in bucatarie, sta pe un scaunel, cu spatele catre o soba mare, ce acopera jumatate de perete. Dornica de vorba, imi raspunde bucuroasa la intrebari.A vazut multe la viata ei, mai are doar „cinci ani pana la nouazeci”, a fost „fata isteata tare”, si-i pare bine cand vine toamna si oamenii isi incarca ochi carutele cu porumb, trecand agale prin fata ferestrei. Da, stie si de femeia muscata de lup, toata lumea de aici, de pe vale, vorbeste ca acolo, in neamul acela, trebuie sa fie un mare blestem. „Ca doara nu numa Maria o fost sfartecata, ci si mama-sa, si buna batrana, si alte rubedenii, din satul de peste deal. Dar poate ca sora-mea, care-i mai tanara decat mine, a sti sa va povesteasca mai mult”, zice matusa Ana, vazand ca se deschide usa si doua femei intra in bucatarie, cu sfiala si curiozitate.
Noile venite s-au asezat pe o laita de lemn, una langa alta. Se vede ca sunt rude, au ochii la fel, sunt mama si fiica si le cheama Raveca pe amandoua. Le spun si lor de ce-am venit si ele incep sa povesteasca, de parca ne-am cunoaste de cand lumea. Aflu astfel, ca o amenintare de inceput, ca cea mai mare grija a oamenilor din aceste locuri era sa intre curati sufleteste in Postul Mare al Pastilor, ca se spovedeau si se lepadau de pacate inainte de marea sarbatoare a Invierii. „Cine nu tine legile astea, cine nu se leapada de pacate, cine ramane neimpacat, cu greseala in suflet, e pedepsit si blestemat sa nu-si afle hodina pe lumea asta si nici pe ailalta si sa umble ca un lup, ca un stragoni, ori ca un cane fara stapan. Blestemat ca si Caii lui Santoader”, spune Raveca cea tanara. „Caii aceia care au fost feciori faini candva, dar au inselat fetele si au fost pedepsiti pentru asta.” Ea, Raveca, stie ca in satul lor si-n altele mai din sus, mai din munte, se petrec intamplari ciudate, care pun oamenii pe ganduri de li-e si frica sa vorbeasca de ele. Le-a auzit si ea de la altii, mai ales de la cei batrani, care le stiu si le povestesc. Mi le spune si mie, si asa aflu cum o femeie „vigana”, sanatoasa adica, a murit incetul cu incetul, s-a stins, pentru ca o alta, ca sa-i fure barbatul, a vrajit-o si „i-a taiat salca”. Mai de-a dreptul, mai pe ocolite, femeile imi spun cum au auzit ele de la altii ca se taie salca. Cea care face vraji alege o salcie, pereche cu femeia pe care o dusmaneste. Apoi, in fiecare zi, taie cu toporul cate putin din salcia aceea, care se usca, bolborosind niste descantece. Si dupa cum se usca salcia, asa se stingea si femeia, oricat de vesela si „vigana” ar fi fost. Dar asta nu puteau s-o faca decat „alea care umblau cu necuratul”. De-aceea, ea, Raveca, crede ca e bine sa intri in primavara impacat cu toti si sa nu ramai dator lui Dumnezeu. Poate ca Maria si muma-sa erau certate cu sfanta biserica, cine stie? Sau poate ca blestemul era prea greu. Imi povesteste apoi, drept exemplu, despre un barbat tare pacatos, care locuia in satul vecin, Crivina. Imi spune despre el ca, dupa ce-a murit, ar fi aparut ca „stragon”, langa un pod ce duce catre casa lui. Ca i-ar fi dat cineva „Buna dimineata”, dar ca el n-a scos nici o vorba. „Statea asa, pupurez, langa pod, si cand or ajuns langa el oamenii care l-or vazut, el s-o facut in cal si a plecat tropotind pe cale in sus. Si-apoi s-o intors si s-o luat in galop, cu coama vanata fluturand, s-o luat dupa oamenii aceia si ei s-o temut si o luat-o la fuga catre casa, ca le-o fost frica la toti. Si s-o bagat intr-o curte, ca sa scape de el, si calul o trecut fugind pe drum mai departe. Si cand s-o uitat dupa el, n-o mai vazut decat un cane negru ori un lup care mergea asa, aplecat intr-o lature, catre padure.”
„Ie, ie”, intra in vorba si Raveca batrana, „ala trebe ca o fost lup de aia blestemati, nu cane. Io am patat una si mai si! N-as fi crezut, daca mi-ar fi povestit cineva, da am patat-o chiar io, si atunci n-are nimeni ce zice. Am venit intr-o sara cu mosul meu de la joc, si cum mergeam noi pe malul apii, numai ce-am auzit in spatele nostru „ciup, ciup, ciup”, ca si cum ar merge o gaina. Ne-am uitat inapoi, dar nu se vedea nimica, si atunci m-au luat niste fiori si m-am prins de barbatu-meu. Apoi am auzit pe drum ca si cum ar merge un cal impiedicat, „clop, clop”, si tot nu se vedea nimica pe ulita. Io m-am bagat cu tatu in mosu meu, de spaima, si el m-o prins de mana si si-o facut samnul crucii. Si ce sa vezi? Cand am ajuns acasa, am deschis poarta si era la noi in ocol un canioc mare, negru, si cand o zis mosul meu „Dumnezeu ii cu noi!”, numai ce-o disparut caniocul, ca si cum nici n-ar fi fost. Acuma, io stau si ma intreb daca ala era un cane ca toti canii, ca nu putea sa dispara asa, fara sa-l mai vezi, nu? Cred ca mai degraba o fost lup, lup de ala trimes de oarecine, ca lupu-i cel mai tare in blestematii, si lupi se fac toti aia care n-au liniste pe ceia lume.” „Doamne feri!”, zice batrana. „Doamne feri!”, zic si eu, si tacerea se lasa odata cu inserarea, in bucataria in care simt ca, dintr-o data, imi este prea cald.

Dracul din traista.

Nu mai trebuie sa intreb nimic. Femeile povestesc de zor, isi iau una alteia vorba din gura, nici nu ma mai baga in seama. Nu fac decat sa notez povestile si istoriile, intamplarile, halucinante uneori, pe care le-au trait chiar ele sau le-au auzit povestite de altii. Ma gandesc infrigurata, in tot acest rastimp, la cat de departe suntem noi, orasenii, de lumea satului, si cat de superficiala este uneori imaginea pe care o avem despre aceasta lume. „Tin minte ca azi”, zice Raveca cea tanara, „o intamplare petrecuta in copilarie, care mi-a varat spaima-n oase, pana m-am maritat. Intr-un sat vecin cu al nostru traiau doua femei, mama si fata, care s-au angajat cu ziua sa sape la un gospodar si, cand a dat sa se insereze, zace cea batrana catra fata: „Du-te acasa si da-i drumul!”. Aia o zis: „Ba, du-te dumneata!, ca dumneata l-ai cumparat”. Si tot asa, s-au ciorovait ele o vreme, pana cand alte femei, care erau si ele acolo la sapat, le-au tras de limba, si cea batrana le-ar fi spus, cu greu, e drept, ca a cumparat un drac pe care l-a adus intr-o traista, din Valea Baleasca, de la cineva. Nu-i minciuna, sa stii, doamna draga”, imi spune femeia, vazand ca ma uit cu ochii mariti la ea. „Asa o fost, or cumparat un drac si il tineau legat si numai noaptea ii dadeau drumul, si-atunci trebuia sa-i dea de lucru, adica sa-l trimita sa faca ceva rau, pentru ca altfel el le manca pe ele, le manca de obraz. Si dimineata, dupa ce facea rautati si blestematii, dracul se intorcea iara la ele si ele-l legau la loc pana sara, cand iara trebuia sa-l trimeata la lucru. Stie numai bunul Dumnezeu care-i adevarul, ca acuma-s moarte femeile alea, io nu v-am spus decat ce s-o povestit in sat. Femeia aia mai batrana o murit tata desfigurata de dracul ala, cu capul in apa raului, inghetata. Si dracul ala-i liber acuma, fugit prin lume, cine stie pe unde-si face veacul, cine stie in slujba cui sta… Si el poa sa vina in fata ta ca om necunoscut, ca un cal mare, vanat-negru, sau ca un cane negru sau stragon, adica om care-a murit inainte, sau lup, cum o fost cu femeile alea. Vezi, de aia e bine sa fii cu suflet curat si cu frica de Dumnezeu, ca sa te ajute sa te feresti de cel rau, ca daca esti curat, nu se prinde nimic de tine. Totdeauna cand iesi pe poarta, sa-ti pui dusul in paza lui Dumnezeu. O cruce si-o farama de rugaciune. Atat!”
Ma scol sa plec. Imi iau sara buna, dar batrana Ana Lapugean nu ma lasa sa ies din casa, pana nu-mi canta, „ca sa tin minte, si sa nu uit”, „versul” pe care-l canta ea si alte trei femei batrane din sat, pentru ca oamenii morti sa-si afle odihna vesnica si sa nu se mai intoarca inapoi, in lume, ca sa faca rau: „Rupe draga si graieste/ Si cu noi mai povesteste/ Si-ti ie sanatate buna/ De la fini, de la veciniuuu,/ De la copiii tai buniii,/ De la copilasii taiuuu,/ Ca azi te duci de la eiuuuu/ Si-altu nu te mai intorciuuu…” .

Mataias priculiciul

Drumul se ingusteaza si trece peste un pod, in padure. Ici si colo noroiul face dificila inaintarea si la hopuri, masina se clatina greu. Am inchiriat o Dacie veche din sat si proprietarul ei mi-e calauza. Tacut pana acum, povestile femeilor l-au starnit. Il cheama Ion si imi povesteste despre bunica lui, Arzelia Anghel, care a trait in satul Crivina, de langa Poeni. De la ea stie ca un unchi de-al lui, Mataias din Pietroasa, se dezbraca in pielea goala si se dadea de trei ori peste cap ca sa se faca priculici ori lup si ca apoi pleca in lume si nu se intorcea cateva zile pe-acasa. Nu stia nimeni pe unde umbla si ce facea in rastimpul acela, dar asta-l apuca asa, dintr-o data, ca pe un nebun.
Ioan Tif este tanar. N-a implinit patruzeci si sapte de ani, este un om serios, cu familie mare, are unsprezece copii si nu pare sa spuna povesti de dragul povestilor. Tot el imi spune ca unchiul acela, care era un om de treaba de altfel, s-ar fi facut lup odata, cand lucra la fan, si ar fi sarit s-o muste pe nevasta lui ce era urcata „sus pe clanie”, dar ea s-ar fi aparat cu bracirea de lana. Ioan Tif crede in strigoii cu chip de caine sau lup, care ies in lume ca sa faca rau si sa pedepseasca. Si ma sfatuieste sa nu mai pierd vremea, ci daca vreau sa aflu adevarul, sa merg s-o vad si s-o ascult pe femeia muscata. De altfel, nu mai asteapta incuviintare si-o ia la drum.

Neamul Lupului

Batrana e intinsa in pat. Nu doarme, dar are ochii inchisi. Din cand in cand, spune cateva vorbe bolborosite pe care nu le inteleg. Fata ei se apleaca, o inveleste si ii raspunde in soapta. Apoi scoate niste cucuruzi dintr-un cos si ii curata de boabe in poala, frecandu-i unul de altul. Cand e gata, rastoarna boabele cu zgomot ascutit, intr-un lighean mare, de aluminiu, si in aer se ridica un praf auriu care pluteste intre noi o vreme. „Si cum a fost in ziua aceea?”, intreb. Femeia din pat parca ar vrea sa-mi raspunda, dar vorbele se prefac intr-un plans smiorcait, si-atunci fata ei se apleaca iar peste pat, o ridica, ii pune la spate doua perne, ca sa stea rezemata, si-i spune cu voce tare sa-mi povesteasca de ziua in care a muscat-o lupul. M-am uitat doar o clipa la chipul femeii si mi-a fost de ajuns, pentru ca apoi, cat timp a vorbit, sa ma uit doar la ploaia care curgea pe sticla ferestrei. Fereasca-ne Dumnezeu! Imi spune ca era o dimineata de toamna si ca se intorcea de la stransul fanului, de pe dealul Curpenu, impreuna cu mama ei si cu fata, Lenuta, cea care acum are grija de ea, si care atunci n-avea decat doi ani. Tine bine minte ce s-a intamplat, desi a trecut de atunci mai bine de o jumatate de veac. „Era vreme faina afara, tare frumos. Era cald si nu batea vantul. On lup, lup necurat, facut din blestem, o venit pe la spate si m-o muscat de cap. La noi in sat, n-or fost in vecii vecilor lupi. Apoi o sarit si la mama si o muscat-o de cap si de gat, iara pe fata s-o facut numai ca o zgaraie o tara. Si apoi o plecat ase, dintr-o data, cum o venit.”
In incapere a intrat nepotul batranei. Se opreste langa soba incinsa si-si intinde mainile inspre foc. Batrana vorbeste mai departe, fara sa-l bage in seama. Un caine pitic, furisat in incapere odata cu flacaul, isi face de lucru cu un os gasit langa soba. Degeaba vor sa-l scoata afara, se incapataneaza si se ascunde, cu os cu tot, sub patul pe care sta batrana. De-acolo, din cand in cand, se aud zgomotele osului frecat de podele. „Am picat jos si n-am mai stiut de mine o vreme. Apoi, cand m-am dezmeticit, m-am tarat pana la capatul paraului, ca sa ma spal pe ochi. De-abia am venit pana acasa, o tineam pe biata de mama, care era mai rau muscata ca mine, o tineam de haine, si asa am tras-o dupa mine cum am putut. Cu o mana tineam fata care plangea, cu alta, pe mama. Am ajuns acasa, ne-au pus oamenii intr-o cocie si ne-au dus la gara, la Faget, si de acolo, la Timisoara. Doi ani si jumatate am stat in spital si tot nu-s om. Nu-s om de-atunci”… Femeia imi spune apoi ca dupa o vreme, la vreo cateva saptamani de la intamplare, a auzit in spital ca, in aceeasi zi, lupul turbat i-a atacat si pe barbatul ei, care era la stana, la cativa kilometri de casa, pe sora lui si pe cumnatul ei, aflati, si ei, sus in munte, la fan. Toti trei au fost muscati rau de lup. „La doua zile dupa asta, o murit mai dintai mama, apoi cumnatu si barbatu-meu. El era de la Luncani, si acolo se stie ca oamenii care se fac in lupi sunt blestemati. Io ce sa va mai spun? Tot pe ulita aia am umblat de cand ma stiu, n-am mai vazut niciodata lupi pana atunci si nici de atunci incoace. Pana acu vreun an, a mai trait si cumnata mea, muscata de cap ca si mine, in satul Farasesti. Vorbea lumea de noi ca de o minune. Acuma ea a murit si-am ramas numai eu, ca sa se sperie oamenii de mine, sa povesteasca si sa-si aduca aminte ca blestemele nu se sting veci de veci”

Nu stiu ce sa-i spun femeii al carei chip nu poate fi descris. Urmele fiarei sunt atat de inspaimantatoare, incat ma gandesc ca a imprumutat, fara sa vrea, ceva din salbaticia lupului, care a atacat-o. Dar si din nefirescul lui. Cat am stat acolo, in casa, aparatul meu de fotografiat n-a vrut sa functioneze, reportofonul s-a blocat, iar masina lui Ion, cu care am ajuns pana acolo si care ma astepta afara, la poarta, fusese lovita de un camion care se intorcea cu lemne din padure. Nu vreau sa ma intreb daca acestea sunt semne care ar trebui sa-mi dea de gandit. Ma gandesc doar la ce mi-a povestit, putin mai tarziu, Vasi Serafim, contabilul primariei, care m-a gazduit pana cand a venit dupa mine o alta masina, ce m-a scos din locurile acelea ciudate. Mi-a spus ca in Pietroasele, Poeni si Farasesti, lupii adevarati sunt foarte rari si ca, de cand este el vanator, de ani buni, a auzit doar o singura data ca ar fi coborat, acum vreun an, un lup bolnav si slabanog, intre casele de la Tomesti. Tot el mi-a mai spus ca lumea stie si vorbeste, ca povestea neamului muscat de lup incepe cu mai bine de o suta de ani in urma, cand cineva ar fi facut moarte de om, ca sa fure o pusca domneasca, cu prasele de-argint. Cel ucis era unicul fiu al unei batrane. Blestemul a fost al ei.

formula-as.ro

Blestemul Iezerelor Fara Fund Blestemul Iezerelor Fara Fund(1)

Blestemul iezerelor fara fund

O data pe an, in noaptea de Inviere, in satul Tisa se aud clopotele unei biserici inghitite de ape * Mai multe iezere din Maramures au legatura cu Marea Neagra. Argumentul localnicilor: au aruncat obiecte „marcate” in iezer care au ajuns in Marea Neagra l Un iezer de la baza Crestei Cocosului atrage oameni si animale, ca un magnet * Daca arunci o piatra in iezerul Vinderel din Poienile de sub Munte, in maxim doua ore incepe o furtuna * In iezerul din Desesti se spune ca ar trai un balaur si ca, pe vremuri, acest iezer ar fi inghitit o nunta intreaga * In iezerul de deasupra Harnicestiului ieseau din cand in cand, la suprafata, bucati de carne insangerata. Toate sunt povesti pe care batranii l-au trait sau le-au auzit din stramosi. Si toate sunt povesti despre iezere fara fund….

„Sa stiti ca apa-i cateodata vie. Si cand e vie, cere cap de mort…”. Asa, cum stau incremenite in munti, n-ai spune ca iezerele (lacuri de munte, n.red) Maramuresului sunt vii. Dar batrana care ne-a avertizat ca „apa-i cateodata vie” crede ca, sub linistea aparenta a apei, se ascunde de fiecare data o forta. Una malefica. Uneori e un balaur, alteori „Uciga-l toaca” sau pur si simplu Dracu’. Si asta nu o spune doar ea, o spun toti batranii Maramuresului care au vazut, au auzit, dar mai ales cred. „Vocea” bisericii ingropate Pana nu demult, din lacul satului maramuresean Tisa (comuna Bocicoiu Mare) se auzeau, o data pe an, clopotele unei biserici. Acel loc se numeste Halastau, si acolo era in trecut pescaria unor boieri. Acum e doar un lac. Un lac despre care se spune ca n-ar avea fund. Batranii din Tisa spun ca acel lac a inghitit biserica satului si cateva case. Si ca, o data pe an razbat din apa niste zgomote ciudate. In noaptea de Inviere. Cunoscutul colectionar Nicolae Pipas spune ca: „S-au gasit cateva morminte in terasa mai joasa decat suntem noi acum. Acolo exista niste iezere. Oamenii ziceau ca este lac fara de fund si ca acolo s-a parapadit biserica si pomeneau mai demult ca o data pe an, clopotele care s-au prabusit cu tot cu biserica se aud, numai ca trebuie stiut cand. Legenda mai spune ca pe locul unde e acum lacul erau si cateva case, care s-au scufundat o data cu biserica.” Pipas nu crede insa ca aceasta poveste este reala: „Realitatea trebuie sa fie in felul urmator: in 1717 cand erau invaziile tatare, primul lucru pe care il faceau era sa ia clopotele bisericilor pentru ca le trebuia metalul pentru tunuri. Oamenii de aici, intr-o noapte, inainte de a veni tatarii au luat clopotele si le-au dus in terenul asta mlastinos de care vorbesc. Dupa ce a trecut pericolul, s-au dus ei sa caute clopotele, dar acestea erau scufundate in namol si nimeni nu le-a mai putut vedea”. Nici acum satenii nu mai pot vedea clopotele. Dar spun ca le aud…. Lacul in forma Romaniei In Borsa, undeva pe varful Pietrosul se afla un lac ciudat: „Iezerul”. Lacul are forma Romaniei si vreo 300 de metri patrati. Dar adancimea e o enigma pentru localnici. Borsenii stiu de la batrani ca lacul n-ar avea fund. De pe straduta pe care ne-am oprit se vede bine Pietrosul. Oamenii spun ca e de mers cam 8 km pana la Iezer, pe un drum forestier, dar privelistea merita efortul. Initial, borsenii cu care am discutat s-au sfiit sa spuna ca lacul are un mister. Pentru „venetici” nu e usor de crezut ca: „Lacul n-are fund. De fapt, are legatura cu marea. Candva, oamenii au aruncat niste lemne in apa si au iesit in mare….”. Un alt localnic, in varsta de 76 de ani explica: „Se povesteste ca au vrut sa probeze si au aruncat nu stiu ce si nu stiu unde a iesit. Da, se zice ca ar avea legatura cu Marea Neagra, ca s-a aruncat un fier insemnat. Nu stiu foarte multe ca n-are nimeni curaj sa intre acolo, ca-i foarte rece apa”. Dar localnicii spun ca cel mai bine stie povestea meteorologul statiei meteo Iezer, „gheata la mal”, adica Istrate Danci. Dar Danci crede ca: „Este o aberatie ca se spune ca Lacul Iezer e fara fund. Este chiar sus, la 1800 m, la 500 m de statia meteo. Batranii spuneau mai demult ca a cazut un bou acolo si l-au gasit in Marea Neagra. Singura ciudatenie care ar fi cu Lacul Iezer este ca are forma exact ca si harta tarii. E super. La 50 m daca urci, deja se vede forma Romaniei. Noi avem apa trasa de acolo si am sondat unde-i mai adanc, dar cel mai adanc loc l-am gasit la 3 m”. Danci spune ca „o legenda mai buna” au Taurile Buhaiescu, situate chiar sub varful Buhaiescu. Aceasta zona, situata la vreo 2.000 de metri altitudine e in trepte. Si acolo, pe vremuri se asezasera mai multe stane. Se spune ca un taur, un „buhai”, a cazut in tau si s-a inecat. De acolo s-a dat si numele lacului care a facut ulterior si alte victime. Danci stie ca acolo si-a gasit sfarsitul si un copil. Vartejul din Vinderel Peste Deal, toata lumea stie ca „nu-i lucru curat” cu iezerul Vinderel din Poienile de sub Munte. Mai concret, la mijlocul iezerului se formeaza un vartej care te trage la fund… Misterul infricosator al Vinderelului a fost probat si de Lucian Perta, directorul Casei de cultura din Viseu de Sus. Acesta spune ca: „Mi-au aratat si mie chestia asta: au aruncat o bota si se scufunda. Nimeni nu se aventureaza spre mijlocul lacului, ca acolo se spune ca te trage dracul. Chestia frumoasa-i ca vartejul nu se vede la suprafata, dar orice ajunge acolo e tras la fund”. Satenii din Poieni stiu de la batrani ca : „Daca pica cineva in lac nu mai iese. Eu am fost acolo. Daca s-ar rupe lacul, drept la Repedea ar iesi, si ar inunda localitatea. E foarte mare. Lacul are la mijloc vartej si la margine apar uneori valuri. Daca aruncati in lac pietre, aveti grija ca imediat vine furtuna si nu puteti scapa de acolo. Nici batranii nu stiu care-i explicatia. Lacul Vinderel nu are fund”, ne-a spus o femeie pe care am intalnit-o pe holurile primariei Poienile de sub Munte. Dumitru Holdis, bibliotecarul din Poienile de sub Munte, spune ca, de fapt, lacul cu nume de pasare (vindereu-specie de soim, n.red) are o adancime de 6 metri dar : „Sunt povesti ca este fara fund si ca a aruncat cineva un fier (o stanga inseriata) si l-au gasit dupa 7 ani in Marea Neagra”. Holdis spune ca a auzit de la batrani ca fata care se scalda prima data primavara in acest lac se marita in acel an. Numai ca, in timpul unui astfel de „ritual” care presupunea legarea fetei cu funii de subsuori si slobozirea ei in apa, ceva a prins-o si a tras-o la fundul iezerului. Batranii cred ca ar fi fost un peste mare, dar nimeni nu stie sigur asta. Cert e ca de atunci exista credinta ca daca cineva ajunge la mijlocul iezerului „il trage dracul in apa”. Holdis spune ca in zona iezerului este o cruce pe care scrie Ana. Ceea ce intareste convingerea localnicilor ca o fata s-a inecat candva, acolo. Bibliotecarul crede in schimb ca o piatra aruncata in Vinderel aduce ploaie sau chiar furtuna: „Este adevarat ca daca arunci pietre in lac vine ploaia. Se duceau astia de aici, aruncau pietre si in maxim doua ore venea ploaia. Dar trebuie sa fii putin nebun sa incerci, ca daca n-ai haine de ploaie te uda grozav pana ajungi jos. Este drum pana intr-un loc, dar dupa aceea trebuie sa mergi pe o poteca. Turisti nu prea merg acolo, cu exeptia celor care fac excursii cu motociclete si ATV-uri”. „Apa grea” din iezerul ca o paine Intr-o alta extremitate a Maramuresului, de aceasta data la poalele Gutaiului, in locul numit „Dupa piatra” se afla un alt iezer cu „ape flamanzi”. Lacul e acoperit aproape in intregime de un muschi gros, cam de un metru, pe care poti merge. Dar daca ai bagat piciorul in apa nu mai ai scapare. Pentru ca apa iezerului e „grea”. Atat de grea, incat demult, foarte demult, a inghitit o nunta intreaga. De fapt, satenii sunt convinsi ca nici acest iezer nu are fund si ca, undeva, in adancuri are legatura cu Marea Neagra. Si aici se spune ca localnicii au aruncat in iezer un stalp marcat care a fost gasit apoi in Marea Neagra. Profesoara Parasca Fat stie bine legendele din zona si spune ca: „Aici nu este pomenit Uciga-l toaca deloc, dar este cu totul altceva. Se zice ca Iezerul ar avea apa grea si daca-ti vari piciorul acolo te trage la fund. In traditia populara apa grea nu este foarte bine definita. Dar pentru ca este extraordinar de rece atunci cand o atingi, prin raceala ei te curenteaza intr-un fel, te apuca carceii, iti paralizeaza simturile si te trage la fund”. Parasca Fat spune ca in jurul aceluiasi iezer s-a tesut o poveste cu un balaur, care ar fi trait candva in adancuri. Batranii satului au auzit tot din batrani ca balaurul iese din cand in cand si mananca animalele din zona: „Se presupune ca undeva in adanc ar trai un balaur. Nu stiu daca l-au vazut, dar ei zic ca l-au vazut si ca s-a dus vorba din strabuni. Se spune ca balaurul iese de acolo si mananca ba un bou, ba o vaca, sau ceva ce se rataceste pe acolo. Acum nu se prea duc animalele pe acolo pentru ca, cel putin acum, tot lacul acela (aflat intr-un crater, ca este de origine vulcanica) este acoperit cu o vegetatie speciala. Pe lac este un fel de muschi gros, cam de un metru. Ciudat este ca poti merge pe el, pentru ca este o tesatura foarte zdravana. De departe Iezerul se vede ca o paine imensa, mai inchisa la culoare decat restul campului. Este un muschi special in care iti intra piciorul pana la genunchi si te legeni ca si cand n-ar exista atractia gravitationala”. Hipnoza apei Undeva, la baza Crestei Cocosului se intinde lacul Taciunosul. Si despre acest iezer se spune ca ar fi „fara fund”. Si mai mult ca ar cere cap de mort. Dar numai cand e ceata. Parasca Fat povesteste ca: „Despre asta se spune ca atrage ca un magnet animale si oameni pe vreme de ceata. Se spune ca oamenii ratacesc drumul si se inneaca. Este un fel de hipnoza a apei”. Si sculptorul Ioan Marchis, directorul Directiei Judetene pentru Cultura, Culte si Patrimoniu Cultural (DJCCPC) Maramures, a auzit povesti despre iezerul din zona Desesti: „Tata era morar. Si venea la moara aia o batrana din Hoteni, nu mai stiu cum o chema dar era celebra prin povestile ei. Eram copil si ea ne povestea ca in Iezerul de deasupra Harnicestiului, in locul Sub Piatra (undeva la izvoarele Raului Mara), din cand in cand ieseau tot felul de bucati de carne insangerata si ca au fost scafandri sa-i caute fundul si nu i l-au gasit”. De fapt, in credinta populara toate apele au „cota de mort”. Fiecare rau, fiecare lac, fiecare iezer are o anumita cota. Si in fiecare an, in acea apa isi gasesc sfarsitul aproximativ acelasi numar de oameni. Asta spun toti batranii Maramuresului care au vazut, au auzit, dar mai ales, cred. Si totusi, asa cum stau incremenite in munti, n-ai spune ca iezerele Maramuresului ascund o forta atat de mare. Si n-ai spune ca sunt vii.

Nunta innecata Parasca Fat povesteste ca in jurul iezerului de la poalele Gutaiului „graviteaza foarte multe credinte si povesti. Credinta porneste dintr-un alt punct. Si anume, exista doua spatii: spatiul locuit si spatiul dinafara. Spatiul dinafara unei asezari este un fel de spatiu sacru in care nu ai voie sa patrunzi oricum si sa faci chiar orice. Iezerul tine de un spatiu sacru. Iar in aceste spatii sacre nu ai voie sa circuli cu lautari. Ei bine, intr-o iarna a fost o nunta intre cineva din Desesti si cineva din Sapanta si astia si-au permis sa mearga cu saniile cu nuntasi, cu nanasi dupa mireasa in Sapanta. La intoarcere, ei au imbatat caii si venind cantand au trecut peste Iezer. Atunci s-a rupt gheta peste Iezer si toti nuntasii, cu mire si mireasa s-au innecat. Pe drum, daca ar fi mers roata cu saniile ar fi durat o zi sau doua. A treia zi, cei din Desesti, vazand ca nu mai sosesc nuntasii au trimis pe cineva in Sapanta. Iar ala a venit cu veste ca nunta a pornit, dar nunta n-a mai ajuns niciodata. Pe langa ca au trimis pe cineva la Sapanta, au trimis pe cineva si pe drumul peste Iezer, stiind de fapt ca s-ar fi putut intampla ceva din moment ce s-a incalcat o interdictie. Acela a povestit ca in Iezer bulbucea si bulbucea si apa ca aia se tot scufundau, se tot scufundau. Si de atunci nu s-a mai umblat pe aceasta scurtatura, s-a parasit cararea pentru totdeauna”.

„Strapungerea traditiilor crestine de obiceiuri precrestine”

Ioan Marchis, directorul DJCCPC Maramures, spune ca: „De fapt, in credinta populara exista parerea ca orice loc ca sa fie loc bun trebuie sa aiba niste pete negre. In asemenea iezere se prabuseste pamantul, asta inseamna lacul fara fund, un fel de loc ascuns. Daca exista binele, trebuie sa existe si raul. In taranescul ancestral binele si raul coexista si se presupun, contrariile care se opun dar se presupun in acelasi timp. Ca n-ar fi uratul daca n-ar fi frumosul si invers. Deci e tendinta aceasta a gandirii populare de a face dintr-un loc necunoscut, un loc absolut necunoscut, dintr-un loc frumos un loc absolut frumos. Ca la Fat Frumos te puteai uita, in contradictie cu zmeoaica sau zmeul care erau de o uratenie inimaginabila. Binele si raul este un arhetip mental care a marcat gandirea populara. In Maramures crestinismul a pastrat si lucrurile precrestine, toate traditiile vechi precrestine. Maramuresul a imbracat crestinismul. Fata padurii, raul care cere victime sau faptul ca arunci piatra in lac si vine furtuna inseamna ca verifica raul. Deci a ramas aceasta tendinta de a sacrifica si raului ceva, ca sa stea linistit, ceea ce crestineste nu e voie. De aceea se aduc si jertfe – taiatul cocosului sau a berbecului in fundatia casei. Deci este de fapt o pastrare a traditiilor precrestine. Aici e vorba de o strapungere a traditiilor crestine de aceste obiceiuri precrestine”

www.gazetademaramures.ro

Mortul din tren [ro] Mortul din tren [ro](1)

Aici, fiecare are versiunea lui. Unii zic ca din cauza ca regimul comunist daduse o dispozitie ca mortii trebuie ingropati acolo unde au murit – dispozitie care ar fi fost data in perioada ultimilor ani, cand regimul dorea sa evite adunarile publice de orice fel. Altii zic ca ar fi fost legal sa transporti decedati, dar erau niste norme sanitare cumva costisitoare pe care oamenii simpli nu si le puteau permite.

In orice caz, vorba vine ca la sfarsitul anilor ’80 erau insi care se specializasera in transport de cadavre dintr-un oras in altul al tarii printr-o metoda pe cat de simpla, pe atat de macabra: le cumparau bilet normal de tren la clasa intai si ii transportau cu trenul pana la destinatie. Ca sa nu dea prea tare de banuit, ii stropeau din belsug cu alcool ca sa dea senzatia ca transporta oameni beti morti.

Cea mai cunoscuta poveste de felul asta e despre doi carausi de cadavre din Bucuresti care s-au angajat sa transporte un barbat mort din Bucuresti pana la domiciliul lui din Baia Mare. I-au luat barbatului bilet la tren, i-au pus o palarie in cap si l-au infofolit, l-au dus pe sus prin Gara de Nord tot zicand: „Aoleu, tataie, da’ stiu ca-ti place bautura“, l-au suit in tren, l-au pus intre ei pe bancheta si da-i!

Totul, zice-se, a mers ca pe roate, pentru ca mortul avea bilet, iar carausii stiau cum sa se poarte cu nasul. Insa dupa cateva ore de calatorie li s-au uscat gatlejurile. In clipa aia, in compartiment zice-se ca mai era doar un cuplu tanar. Carausii au considerat ca nu e niciun pericol si au decis sa traga o fuga scurta la vagonul-restaurant pentru una mica. I-au rugat pe tineri sa fie cu ochii pe bunelu’, ca a cam luat la bord – si dusi au fost.

Acuma, ori ca trenul intra in munti, ori ca a pus niste frane neasteptate, cert e ca, de la o zdruncinatura, „bunelu“ s-a dezechilibrat si a cazut pe tanara de pe bancheta cealalta.

Logodnicul tinerei l-a ridicat si l-a pus la loc, mustrandu-l. Acuma, nici asta n-ar fi fost grav, dar se pare ca „bunelu“, de la curba si frane, a mai recidivat de cateva ori pana cand tanarul, iritat, l-ar fi impins mai tare la loc pe bancheta lui.

De pe urma impulsului, „bunelu“ s-a dezechilibrat, s-a lovit cu capul de geam si a cazut lat pe podeaua compartimentului. Incercand sa-l ridice la loc pe bancheta, cei doi tineri au constatat cu groaza ca batranul nu sufla si s-au panicat, crezand ca ei l-au ucis.
De spaima, l-au luat pe sus si l-au aruncat din tren, pe fereastra vagonului. Un pic mai tarziu s-au intors de la vagonul-restaurant cei doi carausi si au constatat ca bunelul nu mai e in compartiment.

„A coborat la statia dinainte“ – le-au zis cei doi tineri. „Asta chiar nu vad cum putea sa se intample, ca era saracul mort de joi“ – i-ar fi zis unul dintre carausi.

Vorba vine ca tanarul care l-a aruncat din tren a fost retinut, judecat si in final condamnat la inchisoare, fiind singurul roman care a facut puscarie pentru ca a omorat un om deja mort.

9am.ro

Misterul apelor pierdute din Dobrogea. Misterul apelor pierdute din Dobrogea.(1)

Terenul stancos fiind arid si brazdat de crapaturi, este evident ca apele circula undeva in adanc, in lungul unui sinclinal (o structura geologica in forma de copaie) si ajung intr-un loc. Dar unde? Aceasta intrebare i-a framantat mult pe geologi si pe geografi. Un raspuns a venit in chip neasteptat. In timp ce faceau o cale ferata la Sitorman, langa comuna Piatra, constructorii au fost nevoiti sa dinamiteze o colina calcaroasa.

Mare le-a fost mirarea cand, dupa explozie, au vazut cascandu-se un crater, in fundul caruia, cativa metri mai jos, lucea o apa. Zeci de bascule cu piatra au fost turnate acolo, dar in zadar: golul parea capabil sa ingurgiteze orice cantitate de balast. Inginerii au proiectat o deviere. Dar o noua bubuitura a avut ca rezultat deschiderea unei noi caverne cu apa. S-a facut un ocol si mai mare si astfel calea ferata a fost finalizata.
Dar, dupa cativa ani, terasamentul a inceput sa se taseze. Noi, speologii, stiam de ce: intre timp, patrunseseram cu echipament de scufundare in misterioasa cavitate. Nu uit plutirea prin bezna lichida, intr-o apa de cristal, survoland stanci pravalite si stalagmite. O pulbere argintie acoperea podeaua si peretii – praful timpului asternut de milenii in aceasta ruina netulburata.

M-au intrigat si numeroasele stalagmite si alte formatiuni rupte si imprastiate pe podea, de ca si cum vizitatori preistorici cu apucaturi de turisti contemporani ar fi trecut pe aici. Desi lunga doar de 100 m, cavitatea are un gabarit generos, o inaltime maxima de 8 m, o topografie complicata de existentaunor puturi ce coboara spre un nivel necunoscut si e in mod evident parte a unui sistem carstic mult mai amplu, inca neexplorat.

Un coridor ajunge la numai 4 m sub calea ferata, deci, exagerand putin, nu ar fi fost exclus ca o locomotiva ghinionista sa viziteze galeria. Pe baza topografiei exacte pe care am facut-o, terasamentul a fost consolidat.

Intre timp, localnicii, care, din cauza vecinatatii cu Lacul Tasaul, aveau in fantani apa salcie, au descoperit ca in cele doua gavane era una rece si placuta ca un izvor de munte si veneau deseori sa-si umple canistrele si butoaiele. Afland despre misteriosul rezervor natural situat la numai cativa metri sub aridul sol dobrogean, o firma specializata in irigatii a inceput lucrari de captare a ceea ce credeau a fi un mare rau subteran.

Pe marginea celor doua vagauni a aparut o statie de pompare si s-a plantat o conducta de 3,5 km. Firma dorea sa exploateze 1.600 de metri cubi pe zi, un obiectiv foarte ambitios. Pentru a fundamenta regimul de exploatare, era nevoie de un studiu.

Si iata-ne din nou destramand intunericul cu farurile subacvatice. In punctul presupus a reprezenta amontele, am injectat o fiola cu fluoresceina. O „meduza“ verde-fluorescent si-a defasurat lenes tentaculele. Am revenit a doua zi si colorantul era tot acolo. Semn rau: inseamna ca apa nu se prea misca, deci nici vorba de rau subteran. Am revenit dupa o saptamana, apoi dupa o luna, dar situatia era neschimbata, indiciu ca nu exista o miscare detectabila, ca rezervorul este absolut static.

Dezolarea inginerilor era imensa, mai ales ca se cheltuisera deja foarte multi bani. Si atunci mi-am amintit de acele ape ce lipsesc din copaia calcaroasa. Exista o sansa ca pestera sa fie de fapt o fereastra deschisa spre misteriosul rezervor al Dobrogei Centrale. Singura metoda de a dovedi asta era un pompaj experimental.

Un grup de pompe Mamuth au extras din adanc 22.000 de metri cubi in cateva ore, adica de 7 ori volumul intregii cavitati explorate, fara ca nivelul din pestera sa scada. Proba a fost facuta. Proiectul a fost astfel finalizat, iar apa captata iriga culturi care, datorita calitatii ei, sunt considerate ecologice.

Apele carstice care strabat trasee subterane lungi sunt de calitate, pentru ca ele depun pe parcurs suspensiile si sarurile de prisos, iar o parte dintre bacterii mor. Daca hidrotehnicienii si-au luat partea, a ramas ceva si pentru speologi. In prezent, fragmentele de stalagmite extrase din galerie sunt studiate prin metoda de datare izotopica, dovedindu-se o buna cronica de informatie climatica. Ele probeaza ca pestera exista cu peste 600.000 de ani in urma, cand Dobrogea era un tinut ploios, iar Marea Neagra se afla la cote mult mai coborate. Dar asta e o alta poveste…

natgeo.ro

Iliescu vroia sa salveze cuplul Ceausescu in ’89 ? Iliescu vroia sa salveze cuplul Ceausescu in ’89 ?(3)

Stranie si, cel putin aparent, total ilogica povestea decretului prin care In Iliescu  ar fi comutat pedeapsa cu moartea a sotilor Ceausescu in detentie pe viata. Poveste, aparuta, coincidenta?, tocmai cand cuplul a fost reinhumat in cimitirul Ghencea Civil, dupa confirmarea identitatii lor in urma testului ADN.

Asadar, Mircea Maries, presedintele Asociatiei de revolutionari „21 Decembrie 1989″, pretinde ca ar fi intrat in posesia acestui decret impreuna cu doi jurnalisti ai unui site specializat pe stiri juridice,  dar nu a precizat de unde provine documentul. Dl. Maries nu l-a aratat, insa sustine ca ar fi fost semnat chiar pe 25 decembrie, in ziua executiei sotilor Ceausescu si ca este convins de autenticitatea actului.

De ce ar fi facut Ion Iliescu asa ceva? „Se vede clar ca a incercat sa-si protejeze pielea in cazul in care Ceausescu ar fi scapat de executie”, explica Mircea Maries. Ion Iliescu a negat: „a aparut o provocare din partea acestui individ – Maries. Si-a permis un fals ordinar. Decretul de condamnare a sotilor Ceausescu a fost redactat de mine. Nu am intentionat niciodata sa iert cuplul Ceausescu”.

Dar fostul presedinte nu s-a limitat la atat, ci a lansat un atac furibund impotriva lustratiei, a condamnarii comunismului, a tuturor celor care pun la indoiala unele versiuni oficiale asupra celor intamplate in urma cu 21 de ani. Inversunarea si vehementa domniei sale au fost parca prea mari pentru un om care nu are nimic de ascuns.

Dincolo de acest razboi intre cei doi, razboi care nu e o noutate, sunt cateva intrebari care nu pot fi eludate in aceasta poveste. Cele mai multe vizeaza varianta lui Mircea Maries. In primul rand, e greu de crezut fara sa arate documentul si fara sa indice sursa acestuia. Daca el exista, nu vad de ce dl. Maries nu arata macar o copie si nu aduce probe in favoarea autenticitatii orginalului. Pana la urma ar trebui sa fie primul interesat sa verifice daca nu e victima unei intoxicari.

Pe de alta parte, intrebarea de ce ar fi semnat Ion Iliescu asa ceva ramane in picioare caci explicatia data de dl. Maries e totusi subtire. Si daca ne gandim la contextul de atunci pare ca Ion Iliescu avea, dimpotriva, tot interesul sa scape pe veci de sotii Ceausescu. In primul rand pentru a transa definitiv preluarea puterii, apoi pentru a sigila cu pamant doua guri care puteau povesti multe secrete incomode si murdare din spatele celor intamplate in decembrie 1989 si din trecutul principalilor actori de atunci.

Apoi, nu inteleg de ce se apara cu asa inversunare Ion Iliescu. Caci privit din perspectiva de acum, cand cei mai multi dintre romani sunt, potrvit sondajelor, nostalgici, cand multi regreta asasinarea fostului cuplu prezidential si, mai ales, cand cei mai multi dintre romani au ajuns la concluzia ca procesul Ceausestilor a fost o mascarada sinistra, iar executia lor doar o crima comisa de Craciun, nu stiu daca Ion Iliescu ar fi mai degraba criticat sau laudat pentru presupusa clementa aratata fostului cuplu prezidential. Decretul acesta l-ar disocia de un episod controversat si ilegal.

Dar, din nou, ce interes ar fi avut Ion Iliescu sa-i tina pe Ceausesti in viata, sa riste deschiderea unui proces  autentic care sa poata devia intr-un proces al comunismului, alt lucru pe care fostii comunisti si securisti vopsiti in democrati nu l-ar fi vrut cu niciun chip. Si acum dl. Iliescu face crize cand aude de lustratie si condamnarea comunismului.

Si totusi, vehementa lui Ion Iliescu si siguranta lui Mircea Maries, cunoscut ca un om la limita fanatismului, dar care, in general, nu arunca fumigene, nu pot sa nu ne puna pe ganduri.

Asadar daca acel decret exista si, in pofida tuturor contraargumentelor, Ion Iliescu l-a semnat, inseamna ca cel putin o clipa el s-a temut in mod real ca sotii Ceausescu ar putea scapa sau ar putea fi salvati si s-ar putea intoarce la putere. Asta ar insemna ca pe 25 decembrie 1989 soarta Romaniei era inca in cumpana.

Cine sa-i salveze pe Ceausesti? Din ordinul cui? Intern sau extern? Cu ajutorul cui sa fi reluat ei puterea cand si armata  si securitatea intorsesera armele? Sau nu? Sunt intrebari la care, daca decretul exista, probabil ca numai Ion Iliescu are raspunsurile. Raspunsuri pe care le apara cu inversunare.

Aceasta poveste stranie ne arata din nou cat de putine stim cu adevarat despre cele petrecute in decembrie 1989 si cat de mici sunt sansele de a afla vreodata tainele acelor zile.

ziare.com

Enigme romanesti – energia locurilor. Enigme romanesti – energia locurilor.(5)

Pamantul romanesc ascunde realitati si ciudatenii care ar putea sa starneasca curiozitatea chiar si in cel mai sceptic muritor de pe pamant. In Romania exista zone cu o incarcatura energetica extraordinara, cu povesti desprinse parca dintr-un film fantastic, cu posibile explicatii pe care buzele tale nu ar indrazni sa le transmita mai departe, exista enigme pe care, din diverse motive, oamenii de stiinta au renuntat sa le desprinda din nimbul de legenda si supranatural. Romania este insa eterna frumoasa adormita care asteapta sa fie trezita la viata. Oamenii ei ar trebui sa inteleaga ca geografia ei paranomala este poate una dintre cele mai interesante din lume. Sunt multe zone fantastice si miraculoase ale Romaniei, insa in articolul de fata le vom prezenta pe cele mai cunoscute.

Padurea Baciu- padurea in care viata nu misca..

Se afla la numai cativa kilometri departare de orasul Cluj si acopera un deal cat vezi cu ochii. Aparent, este un loc oarecare in care timpul isi vede linistit de treaba curgand lent. Padurea Hoia Baciu este insa unul dintre cele mai cunoscute si controversate locuri din Romania pe seama caruia, din dorinta omeneasca de a intelege si descifra secretul fenomenelor paranormale din padure, au luat nastere povesti incredibile si speculatii care mai de care mai spectaculoase. Se spune ca vantul nu sufla in aceasta padure si ca cei care ii trec pragul, chiar daca nu patesc nimic, sunt incercati de un sentiment bizar de apasare, inconfort si teama, avand senzatia ca sunt priviti si supravegheati de pretutindeni. Padurea nu este vie ca toate padurile, ci pare invaluita in tacere, lipsita de freamatul frunzelor si al vietuitoarelor. Spre surprinderea celor care se asteapta sa intalneasca o padure falnica, lucrurile stau cu totul altfel.

Unii dintre copaci sunt orientati catre pamant, anemici si contorsionati, unii dintre acestia au trunchiurile golite, rasucite intr-un mod grotesc, de neinteles mintii omenesti. In anumite zone vegetatia aproape lipseste sau pare “uscata”. Cum au ajuns copacii in varsta de cateva decenii sa aiba o forma atat de ciudata precum este cea de spirala? Nimeni nu stie cu exactitate. Majoritatea oamenilor dau din umeri uimiti. Cercetatorii vin insa cu explicatii: padurea este una din zonele terestre de un magnetism foarte puternic, iar trunchiurile copacilor s-au orientat in functie de prezenta luminii, destul de rara aici. De altfel, vanturile puternice ar fi putut modela trunchiurile copacilor. Cum este insa posibil acest lucru daca in zona nu bat vanturi de o asemenea intensitate?…

Teama localnicilor de ceea ce exista in aceasta padure a existat dintotdeauna. Ceea ce nu au putut intelege oamenii din zona, turistii si cei atrasi de fascinatia locului au numit in mai multe feluri: duhuri rele, obiecte si fluctuatii luminoase, OZN-uri, iele, padure blestemata, loc malefic, spatiu dintre doua lumi, spirite blocate intr-o dimensiune temporata nepotrivita, contacte cu fiinte apartinand unor alte lumi, etc. Se vorbeste chiar de disparitii, rapiri si persoane care si-au pierdut mintile, iar unii martori care au innoptat in padure au acuzat ulterior dureri de cap, insomnii, starea de neliniste si greata, ba chiar si arsuri.

Oamenii vor sa vada “ceva”, chiar daca acesta nu exista, chiar daca adevarul ar fi cu totul altul decat s-ar astepta. In mod inexplicabil, manifestarile sunt fie materiale, fie imateriale. In anumite zone din padure considerate “active” au fost surprinse cu ajutorul peliculei fotografice prezente luminoase, de altfel insesizabile cu ochiul liber. Primul martor care a deschis in mod oficial subiectul a ceea ce se intampla in padure a fost biologul Alexandru Sift in 1953, sustinand ca a identificat vizual un obiect zburator, in forma literei V, indreptandu-se catre sol.

Continuand cercetarile biologului, in anii ’70, profesorul Adrian Patrut, autor al volumului “Fenomenele de la Padurea Hoia-Baciu (aparut in 1995), s-a ocupat de cercetarea amanuntita a zonei, fotografiind zona si ajungand la concluzia ca anumite zone din padure sunt mai “active” si ca asa-zisele entitati, structuri luminoase sau energii invizibile sunt sesizabile acolo unde gradul de radioactivitate este mai mare, inregistrandu-se fluctuatii inconsecvente si anomalii magnetice. La fel de ciudat este si faptul ca pe suprafata padurii au fost sesizate prezenta anumitor animale care, sustin martorii, au disparut ulterior in mod misterios Campul magnetic despre care se presupune ca se afla in Poiana Rotunda este asociat de adeptii ezoterismului granitei dintre doua dimensiuni si incercarii anumitor spirite de a se armoniza cu energia entitatii pamantului.

Padurea Baciu este un loc misterios si imprevizibil, care a starnit atat curiozitatea cat si spaima multora. Pentru noi toti este un semn de intrebare la care nu detinem inca raspunsul. Este mit sau realitate ceea ce se intampla in aceasta padure? …

Templul Ursitelor de la Sinca Veche – Locul in care se pogoara energiile si se indeplinesc dorintele

La 45 de km de Brasov si la 22 de km de orasul Fagaras, sub dealul Plesu, la numai 2 km de localitatea Sinca Veche, ascuns printre paduri, vegetatie abundenta si peisaje de vis, se afla faimosul templu crestat in stanci caruia unii dintre oamenii ii spun Templul Ursitelor. Sau Locul Sfant, Locul unde ti se implinesc toate dorintele, Templul Ursitelor, Manastirea sapata in stanca. Minunea, cum il numesc altii… Vechimea si originea templului a nascut insa controverse si nici astazi locasul nu a putut fi datat cu exactitate. Unii spun ca ar avea o vechime de 7000 de ani si ca a fost creat de mainile aceleiasi civilizatii predacice care a creat Templul Alb din Insula Serpilor. Altii sustin ca templul pagan este de fapt o biserica sau o manastire crestina intemeiata in anul 1472, insa este de neinteles prezenta a doua altare intr-o biserica crestina. In plus, in incaperile lacasului nu a fost gasit niciun insemn care sa reprezinte crucea, simbol primordial al crestinismului. Din interior, a fost inaltata o turla, iar in mijlocul lacasului se afla un fel de fereastra pe unde patrunde lumina direct deasupra altarului. De acolo, cred oamenii, se pogoara fortele energetice…

La inceput, incaperile din interior erau in numar de 9, insa in timp, multe dintre acestea s-au prabusit. Legatura dintre inceperi se face prin intermediul unor galerii. Scrijeliturile de pe pereti, insemnarile, simbolurile si sculpturile sunt extrem de interesante, inedite, sustinand opinia bioenergeticienilor conform carora locul este un puternic centru energetic al Pamantului, de un magnetism remarcabil. Pe peretele altarului se pot observa un portret si doua si doua simboluri ezoterice: o hexagrama, o stea in 6 colturi si un cerc Yin-Yang. Ceea ce este insa spectaculos la acest loc este insa ceea ce se intampla in interiorul lui. Cei care au patruns in interiorul lacasului nu pot explica ceea ce se intampla in interiorul sau, insa sustin ca nu poti nega energia pozitiva cu care simti ca te incarci.

Poate ca speculatiile oamenilor sunt nefondate si exagerate, insa multi care au calcat pragul acestui locas sustin ca se simt instantaneu energizati, ca uita de foame, griji si sete si ca plec de acolo cu inima mai usoara, mai echilibrati, mai sanatosi (durerile trec si bolile se vindeca), mai impacati cu ei insisi. Unii chiar sustin ca au vazut sfere stranii de lumina in interiorul altarului, duhuri de lumina sau cantece ale unor coruri care canta intr-o limba de nedescifrat. Daca iti spui dorintele cu inima curata in anumite zile din an: de Sfantul Gheorghe, de Lasata Secului de Pasti si de Schimbarea la Fata si te rogi in locas, se crede ca dorintele se indeplinesc si ca ai sansa de a-ti influenta destinul. Doar in aceste trei zile, iti poti indupleca ursita sa ti se schimbe. Naluca sau “fata in alb” te va anunta despre reusita dorintelor tale…

Muntii Bucegi – Misterele energetice stau inca in picioare….

Obisnuim sa ne laudam strainilor cu muntii nostri Bucegi, vechi de mii de ani, neclintiti de cand lumea… Intrebati care este simbolul reprezentativ al tarii noastre, gandurile noastre se indreapta toate odata spre Sfinxul. Sfinxul… stanca magica, cea facuta de natura… dupa chipul si asemanarea omului. Muntii Bucegi… exista parca de cand lumea, parte integranta din firesc, meniti sa ne clateasca ochiul cand suntem prea devitalizati de poluarea si de nelinistea urbana. Ne-am obisnuit sa-i stim acolo… stand linistiti in extremitatea estica a Muntilor Meridionali. Cum explicam insa cele peste 100 de cutremure care timp de o luna de zile au smuls muntii Bucegi din pacea lor fireasca?

Cati dintre noi isi mai aduc insa aminte ca odinioara, pe vremea dacilor, Muntii Bucegi erau incarcati de sacralitatea? Cati dintre noi cred ca mana omului nu are nimic de-a face cu forma stranie a Sfinxului? Cati dintre noi nu si-ar dori ca misterele Bucegilor sa fie odata pentru totdeauna dezlegate? Nici forma ciudata a formatiunilor de piatra Babele nu poate fi pusa in totalitatea pe seama atotputerniciei naturii. In regularitatea si neregularitatea lor, stancile sunt “prea perfecte” pentru a nu ridica intrebarea daca nu cumva sunt ajustate de mana magica a omului. Explorand tainele Sfinxului, Daniel Ruzo, un cercetator de origine peruviana este cel care a emis posibilitatea existentei unei anumite legaturi intre civilizatia stramosilor nostri geto-daci si vechea civilizatie Markawasi.

Este drept ca legendele, miturile, presupunerile si adevarul s-au imbinat intr-o varianta care nu ne prezinta deloc chipul obiectiv al realitatii. Nu mai reprezinta pentru nimeni o noutate faptul ca in Bucegi s-au intamplat si se intampla lucruri inexplicabile. Fenomenele paranormale sunt peste puterea de intelege a noastra, a oamenilor obisnuiti. Parca nicaieri frumusetea naturii nu s-a imbinat intr-un mod mai firesc si mai intrigant in acelasi timp cu… misterul si necunoscutul decat pe inaltimile naucitoare ale muntilor nostri Bucegi, in legendele sfinte ale dacilor si in povestile ireale ale vremurilor contemporane. Unii afirma ca muntii Bucegi reprezinta principalul punct energetic din Romania (si cel mai puternic). Multi sunt si cei care sustin ca, intr-un mod inexplicabil, cand ajung aici, se incarca cu energie pozitiva si scapa de boli in mod miraculos, functiile organismului refacandu-se rapid. Si nu doar datorita frumusetii zonei…

Conform anumitor teorii, se pare ca Varful Omu, despre care se crede ca pe vremea dacilor era folosit drept sanctuar, formeaza un triunghi energetic cu varfurile muntilor Retezat si Ceahlau. Triunghiul de Aur. …Varianta existentei unui lant nesfarsit de tuneluri la baza muntilor nu este exclusa nici ea. In 1993, timp de o luna, muntii Bucegi au fost zguduiti din temelii de cutremure de intensitate mica. Ceea ce este ciudat este faptul ca mai intai se faceau auzite anumite bubuituri in interiorul pamantului, dupa care incepeau cutremurele propriu-zise. Si tot asa timp de o luna, timp in care oamenii din zona se plangeau de insomnii. Se spune chiar ca locuitorii din Busteni se incarcau de energie… la propriu… Atingandu-si mainile de corp observau ca pielea a capatat o oarecare electricitate. Dupa o luna de zile insa… muntii au redevenit cuminti, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat niciodata. Insa pe culmile muntilor nivelul de radiatii, afirma unii specialisti, este foarte mare… Cum pot fi explicate toate aceste enigme? Cum poate fi explicat curcubeul care s-a format pe cer fara ca inainte sa fi existat nicio ploaie? Sa reprezinte lantul de munti al Bucegilor asa-zisul muntele sacru, axis –mundi, piramida cosmica?

garbo.ro


Tunelele misterioase de sub Bucuresti. Tunelele misterioase de sub Bucuresti.(1)

Legendele vorbesc că Bucureştii – singura capitală din lume cu nume la plural – ar ascunde în uluitoarea sa reţea de tuneluri, din care cele mai cunoscute sunt cele de la Curtea Veche, cel care face legătura dintre Giuleşti şi Dealul Cotroceni şi galeriile care unesc Palatul Ghica şi Mănăstirea Plumbuita, aşa-numitele „Porţi ale Timpului”. Deoarece „porţile” sunt folosite de vrăjitoare drept sedii în care, în anumite nopţi numai de ele ştiute, îşi încarcă „bateriile energetice” pentru practicarea magiei negre sau albe, sunt ţinute în mare secret. Totuşi, în urma cercetărilor de documente şi pe teren se pot localiza cu prudenţă nouă zone: Mântuleasa, Uranus-13 Septembrie-Panduri, Antiaeriană-Sălaj, Dealul Cotroceni, Foişor, Cocioc-Piscului-Văcăreşti, Mitropolie şi Zeţarilor-Drumul Găzarului.
Remedii pentru „locurile necurate”
Cu mici excepţii, „Porţile Timpului” se suprapun cu ceea ce radiesteziştii, cei care se ocupă cu neutralizarea radiaţiilor nocive şi echilibrarea energetică, le numesc „zone de iritare”. Pomenite în trecut ca „zone necurate”, s-a observat că cei care au stat mai mult de opt zile în locaţiile geopatogene respective, manifestă stări de iritare, insomnie, migrene, crampe musculare etc., iar în timp, dacă nu se iau măsuri, apar disfuncţii endocrine şi chiar cancer. Cuznoscutul fizician A. Dincă recomandă printre metodele simple de corectare a perturbărilor mutarea patului, a canapelei sau a biroului, ori amplasarea în locuinţă a unor cristale de cuarţ care absorb energia negativă. Oameni de ştiinţă de notorietate, precum doctorul francez Peyre şi germanul Weitmann, au reuşit să demonstreze că, în zonele malefice de care ne ocupăm, există acumulări masive de energie telurică. Această energie misterioasă ar produce cu predilecţie întâmplări nefericite, pe anumite arii în care sunt amplasate clădiri sau drumuri. Specialiştii susţin că atât timp cât Bucureştiul este supus demolărilor şi tăierilor de copaci masive, apar noi zone geopatogene.

Acumulări de informaţii din lumile paralele?
Ruşii A.I. Nizovski şi N.N. Nepomniaski presupun că, în zonele anormale, cunoscute pretutindeni pe Terra, unde printre alte fenomene timpul îşi încetineşte mersul, acţionează raze energetice geopatogene, generate de interacţiunea otonilor – găuri negre minuscule dotate fiecare cu o energie ce depăşeşte puterea unei electrocentrale nucleare, în adâncurile pământului. În aceste zone anormale se încadrează şi „Porţile Timpului” din Capitală, considerate de regretatul parapsiholog I. Ţugui drept zone unde se acumulează fluxul informaţional al lumilor paralele ce străbate Universul. În exemplele pe care le vom da, există şi posibilitatea ca, în „Porţile Timpului”, să se producă şi fenomenul întoarcerii în timp prin tunelurile spaţial-temporale, sau a „canalelor cosmice”, idee exprimată pentru prima dată de fizicianul J. Wiler în „Geometrodinamica”. Unele variante ale concepţiei respective examinează posibilitatea deplasării cu ajutorul „canalelor” nu numai în trecut ci şi în viitor, precum şi în alte universuri şi dimeniuni, în opinia gen. de brigadă dr. E. Streinu, în spaţiul cosmic, existând posibilitatea a 120 de dimensiuni. Şi să nu uităm că, în teoria generală a relativităţii, a lui Einstein, este imposibil să descrii un obiect ca ocupând un anume loc într-un anume timp, iar chiar timpul este prea puţin studiat.

Spiritul Vrăjitoarei Mia, în galeria de pe Aleea Bagdad Subsemnatul a locuit timp de trei decenii în fostul cochet cartier Uranus, unde înfloreau rodiile, fiind coleg, la sfârşitul anilor ’50, la Liceul „Gh. Lazăr”, cu actorul Moţu Pittiş, din păcate dispărut dintre noi, care locuia în apropiere, cu părinţii, într-o vilă impunătoare de pe Aleea Bagdad. Moţu a incitat un mic grup de adolescenţi din respectivul cartier că, în spatele vilei unde locuia, descoperise o intrare într-o galerie. Teribilişti cum eram şi crezând că vom găsi arme, ne-am înarmat cu nişte făclii confecţionate artizanal şi, astfel dotaţi, am străbătut

circa opt metri în galeria respectivă când, la vederea unei rămăşiţe de schelet, torţele s-au stins concomitent, dar nici mai departe nu se putea înainta, deoarece tunelul era zidit. Toţi cei

prezenţi am hotărât să păstrăm tăcerea asupra aventurii noastre, dar după câţiva ani am aflat că cei de la fabrica de şampanie „Zarea”, în galeria ce comunica la poalele străzii Cazărm

i amenajaseră un depozit de băuturi, zidit din motive de siguranţă , iar probabil curentul de aer dintr-o gură de aerisire ne-a stins făcliile. În anii postdecembrişti, am citit că, pe Uranus, la nr. 41, locuise Mia, regina magiei negre interbelice, care-şi încărca bateriile energetice vizavi, în galeriile de sub terenul viran al Arsenalului, care comunicau cu cele din Aleea Bagdad şi strada Cazărmii. E posibil ca sufletul ei să se fi întors şi să ne fi stins torţele. Acest lucru mi-a fost întărit de opinia cunoscutei bio-energo-terapeute dr. Lavinia

Pi

ntea-Tatomir, că evenimentele tragice se reproduc în timp în „locurile blestemate”, datorită capacităţii de memorare a Zeiţei Mame-Pământul, a întâmplărilor intense sau violente. Să nu uităm că pe Uranus funcţiona în acei ani sinistra închisoare a deţinuţilor politici, iar în 1799, pe scările de marmură ale Curţii Noi, din Dealul Spirii, a fost târât corpul domnitorului Constantin Hangherli, asasinat de turci în iatac.

Amor cu o femeie moartă, pe Strada Mântuleasa Criticii literari au denumit nuvela lui Mircea Eliade „Pe Strada Mântuleasa” drept fantastică, autorul ducând în mormânt secretul dacă, în adolescenţă, ar fi intrat într-o altă lume din galeria găsită în pivniţa casei sale, de pe „bătrâna” stradă. Cert este că, şi astăzi, zona dintre Calea Moşilor şi Calea Călăraşi prezintă caracteristicile unei „porţi temporale”. Cea mai impresionantă relatare în acest sens este cea a unui colonel de aviaţie care a povestit, în 1999, că, în timpul studenţiei, după un chef straşnic, a întâlnit o tânără foarte frumoasă. Şi-a mai amintit doar că tânăra l-a invitat la ea acasă, undeva în zona Mântuleasa, unde au făcut amor într-o cameră tapiţată în mătase roşie. A doua seară, dorind să o vadă pe fată, amorezul a constatat că, pe locul casei, se întindea un teren viran. Întrebând un bătrân din zonă, a aflat cu stupoare că imobilul cu pricina, dărâmat prin anii 20, aparţinuse unui mare bogătaş, iar „curtezana” era soţia acestuia…
Ploaie de pietre şi incendii spontane, pe Şoseaua Sălaj
Una dintre cele nouă zone în care se află „Porţile Timpului” şi unul dintre focarele geopatogene cele mai puternice din Bucureşti, este Antiae

riană-Sălaj. Pe Şoseaua Sălaj, la numărul 244, locuiau, în toamna lui 1968, cei cinci membri ai familiei Chivu, cu unul dintre ei, Ion, fiind coleg de serviciu în anii ’70-’80. Acesta mi-a relatat că, în imobilul respectiv, pe parcursul a şapte săptămâni, au avut loc fenomene stranii, iar Miliţia şi Procuratura nu au putut lămuri cauzele agresiunii, o oarecare lumină aducând

-o în 1970 specialiştii de la Cercul de Psihologie Medicală. Aceştia au încadrat fenomenele în cele de tip Poltergeist, care au început cu căderi de pietre din cuarţ, ce păreau

rotunjite şi şlefuite, pietre ce nu se găseau în cartierul Ferentari. Căderile au avut loc în perioada 28 septembrie – 9 octombrie, până la orele 23, când locatarii de la numărul 244 se culcau, spărgând geamuri interioare şi exterioare, un tablou şi alte obiecte. Apoi au apărut incendiile instantanee, care aprindeau hârtii, obiecte de mobilier şi lemne de foc, oprindu-se brusc după câteva minute. În faza a treia au fost observate diverse corpuri străine în oala de mâncare şi în farfuria adâncă. În sfârşit, au apărut fenomenele halucinatorii, materializate prin apariţia unor forme umane ce aduceau cu o bătrână din vecinătate. Lanţul de fenomene paranormale s-a întrerupt după ce o femeie din imobil, Maria Potop, a îngenunchiat în faţa icoanei, blestemând pe cel care le făcea rău. Caliopi Maria, fiica ei, epileptică şi instabilă psihic, se afla în apropiere, aceasta fiind considerată de psihologi ca agentul Poltergeist. Este posibil ca, prin vibraţii mintale negative, transmise datorită frustrărilor de către bolnava Caliopi Maria cu o vieză mai mare decât a luminii, să se fi produs ploile de pietre şi aprinderile spontane. Creierul uman, în general, şi cel al bolnavilor psihici, în special, este încă o mare necunoscută, dar astăzi este clar că în organul respectiv există cel puţin două „lumi” paralele, distincte şi egale ca importanţă, adică aşa cum se întâmplă, probabil, şi în Univers. Poate că sub efectul benefic al rugăciunii fierbinţi, bolnava M. Caliopi să fi suferit o stopare a periculoasei gândiri deprimante. Pe de altă parte, Şoseaua Sălaj fiind situată într-o zonă geopatogenă de maximă „iritare”, e posibil ca, sub efectul energiei telurice, un puternic flux de otoni venit din adâncuri printr-o „poartă temporală”, să se fi ciocnit cu ceea ce ştiinţa numeşte una de formă (câmpul morfic), adică vribraţia specifică a fiecxărui obiect, creându-se instantaneu o temperatură de ardere uriaşă. Dar aceasta este o explicaţie numai pentru aprinderea spontană a unor obiecte. Mult mai plauzibil este că, în urma rugăciunii menţionate, Dumnezeu putea ordona îndreptarea câmpului radiant al Centurii Fotonice ce înconjoară Terra, câmp ce a ridicat nivelul conştiinţei autoarei „relelor” ce au bulversat locuitorii unui cartier al Capitalei şi nu numai.

independent.ro

Sub Bucuresti sunt multe primejdii. Pe internet circula un inventar al acestor primejdii.
Blestemul care a cazut pe neamul getilor s-a transmis si catre noi, urmasii lor care traim in Bucuresti. Pentru ca ceea ce ne-a salvat pana acum ne poate aduce pieirea de acum inainte. Subteranele de sub capitala Romaniei, desi construite acum 2300 de ani dupa forma unui furnicar, au adus cu ele un pericol nou: orasul sau unele zone ale acestuia, s-ar putea surpa intrucat a ajuns sa semene cu un urias svaiter.
„Este si motivul principal pentru care reteaua de metrou este permanent prelungita”, este de parere geologul Mocanu. „Pentru ca prin asta o serie de subterane sunt cimentate, betonate si intarite cu liniile de metrou, ducand la o crestere a securitatii zonei respective. Cel mai mare dezastru s-a petrecut in timpul cutremurului din 1977 cand, din cauza acestor goluri de sub oras, aproape tot centrul Bucurestiului s-a naruit. Atunci s-a alarmat Ceausescu si a pornit campania de construire intensiva a metroului, oferind poporului o explicatie plauzibila si ascunzand existenta trecatorilor subterane, de teama de a nu fi folosite de eventualii disidenti”.

estiri.ro

Fantomele de la Cap Aurora. Fantomele de la Cap Aurora.(4)

Cap Aurora, una dintre cele mai pitoresti statiuni ale litoralului romanesc, a fost scena unor intamplari intre anii 1996 si 2005. Astfel, mai multi turisti au povestit despre aparitii fantomatice asociate cu trairi stranii.


Hotel Topaz – 1996 Adriana Milea si Bogdan Faur, ambii in varsta de 36 de ani, se aflau pe litoral in concediu, cazati la Hotel Topaz, la camera 204. Au petrecut 4 zile relaxante si foarte linistite, apoi s-a intamplat un eveniment pe care cu siguranta nu-l vor uita niciodata. In noaptea de 18 spre 19 august, cei doi tineri s-au intors in camera dupa o plimbare pe plaja din fata hotelului. Au luat o mica gustare pe balcon si au stat cateva minute in sezlonguri privind superba priveliste a marii luminate de o Luna aproape plina. S-au schimbat apoi pentru noapte si au adormit amandoi adanc. Pe la ora 0.30, Bogdan s-a trezit cu o stare stranie de panica: iEra o teama ciudata, pe care mi-e greu sa o descriu pentru ca nu seamana cu nimic din ce am mai trait pana acum. Imi simteam trupul foarte greu si deasupra mea parca era un aer strain, greu, apasator, amenintator. Nu stiu cat timp a trecut pana cand am incercat sa ma misc… Primul gand a fost sa aprind veioza. Dar n-am putut! Ma simteam paralizat complet. Am vrut sa-mi ridic mana, sa ma inchin. Nu puteam, oricat m-as fi fortat. Simteam din ce in ce mai clar o prezenta straina in camera… Spun prezenta, pentru ca stiam ca nu era nici om, nici animal. Simteam doar ca in camera exista ceva nevazut care ma apasa si ma face sa simt o frica ciudata. Cu foarte mare greutate am reusit sa-mi fac o cruce cu limba in cerul gurii… Am incercat sa o strig pe Adi. N-am reusit decat sa scot un fel de suierat. Am simtit apoi o adiere ca de vant rece si imediat dupa asta am avut o alta traire greu de descris. Nu stiam ce este in camera, dar stiam ca acea prezenta se afla in coltul dintre usa si sifonierul de pe hol. M-am ridicat repede si am aprins veioza. In acea clipa, parca am auzit un fel de cantec sau ras, departe, in afara camerei. Am strigat-o pe Adi. Ea s-a ridicat imediat si m-a privit cu o fata transfigurata de spaima. Am incercat sa vorbesc, dar iarasi nu puteam. Adi m-a intrebat tremurand: . Dupa 3 minute mi-am mai revenit si am aprins toate luminile. Adi mi-a povestit tot ce a simtit. Era identic cu ce traisem si eu, cu exceptia faptului ca ea a auzit un fel de cantec de mai multe ori.

Hotel Onix – 1998 Ovidiu Nicolae Pavel, din Brasov, a fost cazat in vara anului 1999 la Hotel Onix, la camera 408. Venise in vacanta singur pentru a-si reface nervii obositi dupa 11 luni de munca grea si stresanta de spital. Era noaptea de 24 spre 25 iulie. Ovidiu statea pe balcon ascultand muzica la un radio micut. Din senin s-a pornit o vijelie, si radioul s-a oprit, apoi a pornit pe un alt canal, desi nu fusese miscat. Dar asta nu i-a tulburat lui Ovidiu calmul de ardelean. Dintr-o data, plaja a devenit brusc intens luminata de Luna. Stand in continuare pe balcon si leganindu-se in balansoarul sau, Ovidiu a observat pe plaja o miscare… „M-am uitat mai atent si am vazut ceva confuz care se misca foarte repede si nu-l puteam urmari. Era un fel de chestie foarte inalta, parca imbracata in cojoc lung sau manta de ploaie! Am crezut ca-i un ciine care se joaca, dar era prea mare si alte animale nu-s prin statiune. Eram tare curios si am coborat din camera sa vad ce-i. Am ajuns pe faleza ingusta si am simtit un fior ciudat… Nu era nimeni prin zona si nici muzica de la terasa nu se mai auzea… Atunci am vazut o silueta de femeie care venea dinspre plaja catre mine. Mi-era un pic frica, nu stiu de ce, pentru ca obisnuiam sa ies de multe ori singur noaptea. Ceva imi spunea sa ma intorc! Deja mi-era foarte frica si nu mi-e rusine pentru ca acolo era ceva necurat. Falcile mi s-au inclestat si am ramas stana de piatra… Mainile imi tremurau si simteam ceva ca un cui rece in creier… Vedeam femeia din ce in ce mai clar cum venea catre mine cu pasi marunti. Mi s-a pus un nod in gat si intreg corpul mi s-a inclestat ca la un carcel… Am vazut negru in fata ochilor apoi… femeia a disparut! Am stat amortit cred ca 10 minute, pana am putut sa ma urnesc de acoli.


Alte intamplari stranii Tot in anul 1998, cativa studenti de la Facultatea de Medicina din Timisoara au remarcat ca pe plaja dintre Onix si Topaz apareau grupuri de caini care, dupa ce alergau pe plaja, se indreptau spre mare si… dispareau. Inaintea acestor aparitii, toti cei patru au avut o senzatie de imobilizare totala a trupului si iluzia unei prezente stranii. In 1999, sase eleve aflate in vacanta au marturisit ca au vazut o silueta stranie care se misca in cerc pe plaja din fata Hotelului Onix. Tot in anul 1999, pe 8 iulie, au fost facute doua fotografii cu fenomene luminiscente stranii pe plaja Aurora. In anul 2005, pe data de 31 august, doua turiste, Amalia Rosu si Adina Popovici, au traversat pasajul (tunel) al Hotelului Onix pentru a ajunge pe partea plajei. Spre uimirea acestora, dupa o stranie ameteala care le-a cuprins, au ajuns in locul de unde plecasera.


Posibile explicatii Analiza marturiilor de catre cercetatorii fundatiei „Biopsihologia Bucurestii a dus la concluzia ca statiunea Cap Aurora, prin decorul si ambianta sa, poate crea o stare de transa in care pot aparea diferite iluzii. Astfel, in toate cazurile descrise, toti martorii aparitiilor fantomatice aveau o inclinatie nativa catre mister, iar imaginatia le-a fost eliberata odata cu detasarea completa de griji. Cu alte cuvinte, nu au inventat intamplarile, chiar asa au simtit, dar simturile le erau putin amestecate cu dorinta subconstienta de traire a unor mistere. Nu este vorba de halucinatie sau boli psihice, ci doar de o amplificare a unor senzatii datorate detasarii de griji sau plictiselii. In plus, s-a dovedit ca in Cap Aurora, ca si in alte zone cu renume in aparitii fantomatice, exista o anume incarcare atmosferica de electricitate care poate produce fenomene luminiscente stranii, uneori chiar fulgere globulare, datatoare de iluzii si trairi speciale. Majoritatea evenimentelor relatate s-au petrecut in nopti calde, dupa o ploaie, pe o vreme favorabila unor fenomene electrice si meteorologice deosebite.

revistafelicia.ro

Aboneaza-te prin Feedburner !

Introdu adresa de mail pentru a primi noutati.

Join 98 other subscribers

Articolele saptamanii

Top articole

Contacte si Informatii

Retele sociale

Cele mai populare categorii

© 2013 Magazin Cultural Ştiinţific All rights reserved.