La mijlocul secolului al XV-lea, a fost descoperit la Roma un mormint mai putin obisnuit, a carui vechime a fost stabilita, dupa inscriptiile gasite la fata locului, la circa 1500 de ani. In el, “cufundat intr-un lichid, a carui compozitie a ramas necunoscuta, zacea trupul Tulliei, fiica lui Cicero”. Corpul era intr-o perfecta stare de conservare, nici una din trasaturile fetei nefiind alterata. La picioarele defunctei, o candela raspindea o lumina palida. Cum nimeni nu mai umblase anterior pe acolo, inseamna ca ardea de un mileniu si jumatate! Din nefericire, la putin timp dupa aceea, flacara s-a stins si nimeni nu a reusit sa explice remarcabila longevitate a felinarului. Un studiu amanuntit asupra a ceea ce a ramas din doua lampi vesnice aflate la Muzeul Leyda ar putea oferi o solutie. Insa, se pare ca acest aspect nu intereseaza pe nimeni. Lampile la care ne referim au fost gasite intr-o minastire din Anglia, la inceputul secolului al XV-lea, in timpul regelui Henric al VIII-lea, si se presupune ca ardeau din secolul al IV-lea. In Germania anului 1604 a fost descoperit, in interiorul unei caverne, un mormint. Conform unei inscriptii gravate pe o placa de arama, monumentul funerar apartinea lui Christian Rosenkreutz, decedat in 1484, presupus fondator al societatii secrete Rose-Croix (Crucea de Trandafiri). Primii care au patruns in sanctuar au fost intrigati, in primul rind, de lumina ce scalda toate obiectele din mausoleu, lumina ce era generata de mai multe lampi eterne si care, asa cum se intimpla cu toate lucrurile importante, s-au stins inainte ca secretul sa le fi fost patruns. Singura mentionare despre respectiva asociatie secreta poate fi gasita doar in Fama Fraternitatis Rosae Crucis, manifestul confreriei intemeiate de Rosenkreutz, publicat in 1613, la 9 ani dupa descoperirea mormintului. Iata ce puteau citi parizienii anului 1613, intr-un afis lipit pe zidurile coscovite si strimbe ale viitorului oras al luminilor: “Noi, deputati ai colegiului principal al Rose-Croix, facem sejur vizibil si invizibil in acest oras, prin gratia Celui Prea Inalt. Aratam si invatam a vorbi, fara carti sau semne, toate graiurile tarilor unde vrem sa ne aflam pentru a-i salva pe oameni, semenii nostri, din greseala si moarte. Daca cineva este cuprins numai din curiozitate de dorinta de a ne vedea, nu va reusi niciodata sa comunice cu noi; dar daca doreste sa ni se alature, noi, care citim gindurile, ii vom arata adevarul promisiunilor noastre; pina-ntr-atit ca noi nu spunem locul unde ne aflam, pentru ca gindurile unite cu vointa reala a cititorului vor fi capabile de a ne face lui cunoscuti si el noua”. O suta de ani mai tirziu a fost descoperit un alt templu subteran care-i apartinea unui membru al confreriei. In ziua de 15 mai 1717, oamenii care au patruns in sanctuar au gasit un fotoliu de piatra pe care era asezat un barbat mumificat, ce parea a citi dintr-o carte voluminoasa, sprijinita pe genunchi. Linga necunoscut, un felinar emitea o lumina placuta. Brusc, o mina a cadavrului a coborit pe neasteptate, strivind lampa eterna si bagind groaza in vizitatori. Roger Bacon, Geoffroy de Villehardouin, Laonikos Chalchochondylas, Georgios Akropolites, Abul Feda, Abul Fergius pomenesc si ei despre neobisnuitele mijloace de iluminat ce par sa fi fost destul de bine cunoscute in Evul Mediu. De forma sferica si confectionate dintr-un material care “nu era nici piatra, nici sticla, nici metal, dar seamana cu toate aceste materii la un loc”, intrau singure in functiune si nu foloseau nici unul din materialele combustibile cunoscute in acea vreme. Degajau o caldura si o lumina intense, fara a scoate fum, iar lovite, explodau violent, distrugind palate si cetati, asa cum s-a intimplat in Cipru, la Famagusta, si in Nicosia. Cind unul dintre aceste globuri care ardeau fara incetare a fost aruncat in mare, fiind considerat “lucratura diavoleasca”, furtuna izbucnita din senin si moartea pestilor din zona au intarit ideea originii nepamintene a straniilor obiecte. Legede europene, asiatice si africane sustin ca ele ar fi fost daruite oamenilor de fiinte coborite din cer. Colonelul Fawcett, renumit explorator al continentului latino-american, afirma ca orasele ascunse in jungla sint luminate de sfere stralucitoare, iar locuitorii lor sint “descendentii unei mari civilizatii disparute”. Din nefericire, Fawcett a disparut pe cind incerca sa descopere fabuloasele cetati, inainte de a divulga sursa neobisnuitelor informatii pe care le detinea. Precedindu-l cu citeva secole, cronicarul Barco Centenerra descrise si el o “luna mare”, fixata in virful unui stilp inalt si care lumina in intregime cetatea, denumita de conchistadori Gran Marco (in Matto Grosso, la izvoarele Paraguayului). In cursul luptei de cucerire, misteriosul obiect a disparut fara urma, luat probabil de bastinasii care s-au retras in desisul impenetrabil al junglei. Conform exploratorului si scriitorului australian Ian Idriss, capeteniile merilor, triburi din insulele Oceanului Pacific, erau posesoarele unor asa-numite “buia”, toiege care pareau sa aiba o foarte interesanta proprietate. Astfel, cind, in timpul ceremoniilor, detinatorii le indreptau spre cer, din virful lor tisneau, mai ales inainte de furtuna, o intensa lumina albastra-verzuie, asemanatoare flash-ului fotografic. Pentru realizarea toiegelor “buia” se foloseau trei pietre ovale, a caror compozitie Idriss nu o cunostea, introduse intr-o trestie groasa de bambus. Tot din piatra par a fi confectionate si sferele din virful unor stilpi inalti, care straluceau asemeni unor tuburi de neon peste colibele unui sat de la poalele muntelui Wilhelmina/Noua Guinee, asa cum mentiona, in 1963, C. S. Downyx, autorul surprinzatoarei descoperiri. Beneficiarii originalei instalatii, care intra singura in functiune la caderea noptii, aveau un nivel de dezvoltare echivalent cu ceea ce se considera a fi fost paleoliticul timpuriu. Singurele mijloace care pot fi intrevazute astazi si care ar putea egala performantele enigmaticelor lampi eterne, s-ar putea baza pe energia nucleara. Conditia ar fi, insa, ca realizarea lor sa fie miniaturala, nepericuloasa, extrem de friabila, extrem de usor de folosit si sa nu necesite intretinere. Cum, insa, legendarele felinare nu aveau nevoie, aparent, de nici un fel de combustibil, este mai probabila utilizarea surselor de energie neconventionale, desi aplicatiile practice din acest domeniu se lasa inca asteptate chiar si pentru stiinta actuala. O posibilitate ar putea-o constitui valorificarea asa-numitilor curenti telurici ce curg in profunzimile pamintului si inmagazineaza energii imense, iar o alta – utilizarea cimpului electric, care atinge in orice loc de pe suprafata globului terestru, in medie, 75 de volti pe metru. In momentul in care se apropie furtuna sau inaintea cutremurelor, el poate depasi chiar 4000 de volti/m. Tehnologiile contemporane utilizeaza aproape in exclusivitate prelucrarea la cald a materialelor, fiind mari consumatoare de energie si contribuind la poluarea cu substante nocive a mediului inconjurator. Dovedind un respect mai mare pentru natura, anticii au pus la punct metode de prelucrare a materialelor la rece, fara consumuri excesive de caldura si energie. In favoarea acestei afirmatii vin marturiile referitoare la utilizarea unei tehnici de taiere la rece si a unei tehnici de inmuiere a pietrei.