Postari etichetate ca: Mistere din Romania inapoi la pag. principala

Misterele de la Sânpetru, Hunedoara Misterele de la Sânpetru, Hunedoara(0)

Dealul din spatele Castelului Corvinilor pare un simplu “suport” pentru un releu mare şi-atât. Doar dacă urci pe el şi ajungi în vârf îţi dai seama că nu e chiar aşa. Drumeagul ce trece pe lângă staţia de apă şi continuă pieziş, formând şi o serpentină, te duce spre un val de pământ înalt de trei metri. După ce treci de valul de pământ te trezeşti, practic, pe un platou de o jumătate de hectar. Dacă n-ai mai fost demult la plimbare pe-aici, pe lângă releul cel mare, mai vezi unul, apărut mai nou, care deserveşte antenele unor companii de telefonie mobilă. “Amândouă au apărut fără descărcare arheologică. Ăsta mare a fost pus în anii ‘80, iar ăsta mai mic a apărut în 2006”, spune vizibil supărat Cristian Roman, arheologul din cadrul Muzeului “Castelul Corvinilor” care-şi petrece aproape fiecare zi de vară sus, “pe vechea cetate”, o cetate mai veche decât castelul.

Primele urme de locuire găsite în zona Dealului Sânpetru datează din eneolitic, adică de pe la 3.200 î.Hr, explică dr. Cristian Roman. “Primele amenajări de anvergură mai mare apar în secolele Vlll – Vll î.Hr., pe vremea culturii Basarabi, epoca în care se vorbeşte despre o cristalizare a civilizaţiei dacice, cu puţin înainte de apariţia primelor informaţii scrise despre geţi”, adaugă acesta. Povestea locului continuă cu momentul secolului ll î.Hr., când dacii îşi amenajează aici un punct fortificat. Arheologul consultat de noi evită să-i spună “cetate”, în lipsa unor informaţii foarte clare. “Am surprins doar pe partea vestică un zid de piatră, din perioada dacică, zid care nu era construit în aceeaşi tehnică în care au fost ridicate zidurile cetăţilor din Munţii Orăştiei. Vorbim de un zid cu baza de piatră, continuat apoi, pe verticală, cu o structură de lemn. În interiorul acestei structuri defensive am surprins urme de locuinţe, gropi care, mai întâi, probabil, erau pentru provizii, apoi erau transformate în gropi menajere, dar şi şanţuri de drenare a apei. Toate aceste structuri durează până la cucerirea romană (105 – 106 d.Hr. – n.red.). Date despre un număr estimativ de locuitori vom avea după ce vom studia integral cimitirul (aflat undeva la baza dealului, pe latura estică – n.red.)”, mai spune Cristi Roman.

În secolul X apar dovezi ale unei locuiri medievale, cum ar fi cimitirul de pe “Dealul cu comori” de la Răcăştie (localnicii care lucrau terenul acolo se mai trezeau cu diferite obiecte metalice ieşite dintr-un cimitir vechi, motiv pentru care au numit astfel zona). Datele cercetărilor făcute până acum certifică faptul că, pe acea vreme, pe Sânpetru exista o fortificaţie cu ziduri de pământ, iar la bazele dealului se afla o aşezare destul de numeroasă. Fortificaţia de pământ dispare după invazia tătară din 1240 – 1241. Regalitatea maghiară decide apoi ca fiecare fortificaţie să fie făcută doar din piatră. Acesta este motivul pentru care cetatea de pe Sânpetru este abandonată în favoarea alteia, ridicate pe amplasamentul actual al Castelului Corvinilor.
Enigme, fel de fel

“Nu ştim ce a fost aici după retragerea Aureliană, până în secolul X. Pe epoca romană există descoperiri la baza dealului, care atestă o aşezare romană orientată mai mult spre agricultură. Peste deal, la Teliuc şi Ghelari aveam coloniştii specializaţi în prelucrarea fierului. Însă din secolul lll şi până în secolul X nu avem aici migratori sau slavi timpurii. Ştim clar că la finele secolului al Xlll-lea se constituie Domeniul Hunedoarei. Din păcate, nu ştim dacă acest domeniu avea deja un punct fortificat, pentru că documentul din 1409 (cel prin care Regele Sigismund de Luxemburg îi dăruieşte Cneazului Voicu, tatăl lui Iancu de Hunedoara, domeniul – n.r.) face referire doar la o moşie, nu şi la vreo cetate”, spune Silviu Oţa, arheolog în cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR) Bucureşti, coordonatorul şantierului arheologic de pe Sânpetru.

 


Pe Sânpetru nu e nevoie să sapi decât 10 – 20 de centimetri ca să găseşti urme de locuire medievală şi antică

Gravuri şi imagini vechi, din secolele XVlll şi XlX, arată însă că zona nu a fost abandonată întru totul. Conform imaginilor, pe Dealul Sânpetru exista pe-atunci un turn medieval, turn care, coincidenţă sau nu, ar fi dispărut la 1893-1894, perioada în care se finaliza construcţia uzinelor de fier. Arheologii nu au apucat însă să meargă şi pe acest fir de poveste, aşa că nu pot confirma sau infirma supoziţiile apărute în urma re-descoperirii unor imagini de epocă.

“Avem aici, la Hunedoara, un spaţiu unic în Transilvania şi, probabil, în întreaga Românie actuală. E vorba de un spaţiu locuit din preistorie, pe care a fost apoi o fortificaţie dacică, urmată de una dintre cele mai mari fortificaţii de pământ din Transilvania, înlocuită apoi cu una de piatră. Pe doar câteva hectare, se află o fortificaţie medievală, un cimitir antic, un cimitir medieval şi un castel al cărui sistem defensiv era mult mai extins şi mai complex decât ce se mai vede astăzi. Pe scurt, pe o suprafaţă foarte mică, avem 1.000 de întrebări pe care încă ni le punem şi vreo două – trei răspunsuri, că nu suntem chiar atât de nepricepuţi”, completează, glumind puţin, Cristian Roman.

De fapt, deşi vorbim de o aşezare dacică deosebit de importantă, care apăra intrarea spre zona zăcămintelor de fier de la Teliuc şi Ghelari, numărul campaniilor intense de săpături arheologice este extrem de redus. Prima săpătură arheologică a avut loc aici abia în 1989, sub coordonarea profesorului Tiberiu Mariş. Alte campanii mai susţinute s-au derulat abia în 2004, 2006, 2008 şi 2009. Acum cercetarea arheologică este făcută pe baza unui parteneriat cu MNIR din Bucureşti, pe durata a trei ani. Acesta este primul an din cei trei ai înţelegerii, însă până acum nu s-au găsit banii necesari unor lucrări de amploare. “Când nu sunt bani, lucrăm cu voluntari. Indiferent de problemele financiare, o cercetare arheologică trebuie să meargă mai departe. Ne ajută foarte mult tinerii pasionaţi de istorie, biologie şi fizică, precum şi membrii diferitelor ONG-uri, precum «Ordinul Cavalerilor de Hunedoara», «Castelul din Carpaţi» sau «Cercetaşii României»”, explică arheologul din cadrul Muzeului “Castelul Corvinilor”. Cristian Roman adaugă că efortul ştiinţific a fost susţinut financiar în perioada 2004 – 2008 de către Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu şi Muzeul Brăilei, perioadă în care la Hunedoara, lângă Castel şi pe Dealul Sânpetru, au fost făcute câteva descoperiri în premieră pentru istoria umanităţii: o necropolă antică ce avea o secţiune separată dedicată copiilor daci cu vârste cuprinse între câteva luni şi şapte ani, sau mormântul unui lider al comunităţii dacilor de aici. Cercetarea este însă mult mai complexă şi implică, pe lângă arheologi, antropologi, informaticieni, geologi şi geofizicieni. “România reprezintă o pată albă pe harta genetică a Europei. La Hunedoara, prin această cercetare multi-disciplinară se pot lămuri multe chestiuni din acest domeniu, pe lângă detaliile oarecum intime ale celor care au locuit această zonă atât în antichitate cât şi în Evul Mediu”, adaugă dr. Cristian Roman.

Descoperirile făcute în ultimii ani lângă Castelul Corvinilor şi pe Dealul Sânpetru pun, practic, Hunedoara pe harta punctelor importante ale antichităţii situate pe teritoriul actual al României. Din cartea intitulată “Vestigiile dacice de la Hunedoara”, semnată de V. Sîrbu, S. A. Luca, C. Roman, S. Purece, D. Diaconescu, N. Cerişer aflăm că la Hunedoara, în Grădina Castelului, a fost descoperită o zonă cu depuneri şi morminte, datând din epocă dacică.

La data publicării volumului (2007), se menţiona că au fost descoperite 30 de depuneri, cuprinzând 52 de indivizi, dintre care patru incineraţi. Numărul indivizilor depuşi varia de la unu la şase, unii depuşi întregi, de la alţii, în schimb, s-au găsit doar câteva oase. Majoritatea – 35 – aveau vârsta de până la şase ani. Rămăşiţele incinerate aparţin unor maturi. Se remarca numărul mare de piese de port depuse alături: fibule, cercei, pandantive. Descoperirile se datează în două etape: sfârşitul sec. II – mijlocul sec. I î. Hr: cei patru indivizi incineraţi, respectiv, a doua jumătate a sec. I d. Hr.

Autorii descoperirii se întreabă dacă este vorba de o necropolă sau o incintă sacră şi înaintează o ipoteză: “Poate că în această perioadă de schimbări profunde în viaţa spirituală a geto-dacilor se constată o întrepătrundere/unificare între cele două tipuri de situri, care reflectă noile mentalităţi ale comunităţilor despre lumea zeilor şi defuncţilor”. Printre complexele cercetate în Grădina Castelului din Hunedoara se numără şi mormântul unui războinic dac datat între 150 – jumătatea sec. I î. Hr.

Autor Ciprian Iancu

Secularizarea averilor mănăstireşti Secularizarea averilor mănăstireşti(0)

Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la o decizie pe cât de controversată, pe atât de puţin cunoscută. Pe 17 decembrie 1863, Parlamentul vota cu 97 de voturi pentru şi 3 împotrivă, legea prin care o treime din suprafaţele Moldovei şi Munteniei aflate în posesia mănăstirilor au fost confiscate.

În cea mai mare parte era vorba despre averile mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte din Grecia şi ţara Sfântă, adică acele mănăstiri care funcţionau ca societăţi comerciale, administrate de egumeni greci, de unde toate veniturile plecau la mănăstirile mamă din Grecia şi ţara Sfântă. Din nefericire, pentru a nu supăra Imperiul Otoman, legea a cuprins şi mănăstirile nînchinate, făcând un mare deserviciu monahismului românesc, de unde caracterul secularizant al legii şi chiar antiromânesc.

Inca din vechime a existat obiceiul ca domnitorii si boierii instariti sa faca donatii de seama bisericilor si manastirilor ctitorite. In randul acestor donatii, pe langa obiecte de cult si bunuri mobile, se aflau aproape intotdeuna si bunuri imobile, precum: sate, mosii, lacuri, rauri, paduri etc. Astfel, in timp, unele manastiri si biserici de mir au ajuns sa posede averi insemnate.

Incepand cu secolul al XII-lea, odata cu cresterea influentei politice grecesti, mai multe biserici si manastiri din Tara Romaneasca si din Moldova au fost “inchinate” unor manastiri grecesti din muntele Athos, precum si altora asemenea, din Patriarhiile de Constantinopol, Alexandria si Ierusalim. Aceasta “inchinare” implica, pe langa adoptarea unor reguli administrative specifice, si trimiterea in strainatate a intregului venit al unitatii de cult respective.

Mai inainte de reforma administrativa privind averile manastiresti, aproximativ un sfert din suprafata arabila a tarii, precum si multa padure, apartinea manastirilor si bisericilor “inchinate”. Veniturile obtinute de pe urma acestor proprietati, ajungand la niste sume enorme, fie treceau granitele tarii, fie erau cheltuite in tara, insa in folosul propriu al strainilor. Mai mult, calugarii greci, aflati la conducerea locasurilor de cult “inchinate”, refuzau hotarat platirea impozitelor anuale catre stat.

In anul 1859, cand otomanii au decretat scutirea locasurilor de cult “inchinate” de la contributiile anuale catre stat, nou-infiintatul guvern roman si-a manifestat autoritatea, sechestrand veniturile acestora. In continuare, in primavara anului 1863, ministrii au hotarat ca limba de oficiere a slujbelor, in bisericile din noul stat, sa fie limba romana, iar nu limba slavona sau limba greaca. In aceste conditii, cand multi calugari greci au cautat sa fuga din tara, luand cu ei cat mai multe lucruri scumpe din manastirile “inchinate”, autoritatile au dispus iesirea acestora din tara numai in baza unui act special si fara a detine bunuri de patrimoniu.

Mai apoi, in vara anului 1863, guvernul tarii a oferit calugarilor greci o suma imensa, drept despagubire, pentru proprietatile din tara, insa patriarhul Sofronie al III-lea al Constantinopolului a refuzat oferta. In pofida atitudinii negative a otomanilor si a rusilor, motivati de interese politice proprii, Guvernul condus de Mihail Kogalniceanun a adoptat legea mult dorita. Cu ajutorul lui Dimitrie Bolintineanu si al lui Costache Negri, in ziua de 17/29 decembrie 1863, a fost adoptata “Legea secularizarii averilor manastiresti”, care prevedea urmatoarele:

“Toate averile manastiresti inchinate si neinchinate, precum si alte legate publice sau daruri facute de diferiti testatori si donatori din Principatele Unite la Sfantul Mormant, la Muntele Athos, la Sinai, precum si la mitropolii, episcopii si la metoacele lor de aici, din tara, si la alte manastiri si biserici din orase sau la asezaminte de binefacere si de utilitate publica, se proclama domenii ale Statului Roman, iar veniturile acestor asezaminte vor fi cuprinse in bugetul general al statului.”

Pana la aceasta data, aproximativ un sfert din suprafata arabila a tarii a apartinut manastirilor si bisericilor “inchinate”, adica strainilor, precum si numeroase paduri. Prin reforma au fost secularizate 75 de manastiri “inchinate” grecilor, 44 din Tara Romaneasca si 31 din Moldova, toate detinand pana atunci 560 de mosii. Dintre aceste mosii, multe au fost folosite pentru improprietarirea taranilor, in cadrul “Reformei agrare”.

Aceeasi lege prevedea ca statul sa ofere grecilor o compensatie baneasca de 82 de milioane de lei, din care, dupa plata tuturor datiilor restante catre stat, mai ramaneau 31 de milioane de lei. Refuzand suma alocata, Patriarhia din Grecia a mizat pe un ajutor venit din partea otomanilor sau a rusilor, insa acest ajutor nu a mai venit, drept pentru care, calugarii greci au pierdut si suma respectiva.

Secularizarea averilor manastiresti nu a tinut insa cont de faptele istorice semnificative ale trecutului, astfel incat, o seama de manastiri ortodoxe din Sfantul Munte Athos  au fost lipsite de mosii si terenuri primite in dar de la domnitori precum Stefan cel Mare si Mihai Viteazul. Reforma lui Cuza nu a vizat deci numai locasurile de cult romanesti “inchinate” dupa anul 1100, ci si pe cele mult mai vechi. De asemenea, legea secularizarii a vizat, din pacate, si averile manastirilor romanesti.

Dincolo de aspectul material, prin care statul a reuşit să pună mâna pe o avere uriaşă, înfiinţând pentru administrarea acesteia vestitele Domenii ale Statului, legea a distrus pentru totdeauna comori inestimabile din domeniul artelor, culturii scrise şi patrimoniului religios. Mii de obiecte de cult, cărţi rare, manuscrise rarisime, documente de proprietate şi acte unice pentru anumite aşezări monahale sau moşii voievodale au plecat cu egumenii greci şu duse au fost.

Pe de altă parte au fost desfiinţate mănăstiri seculare printr-o lege care nu a mai îngăduit monahilor să rămână în mănăstire, fiind din punct de vedere politic o decizie egalată doar prin Decretul 410 din 1959, când au fost închise aproape toate aşezămintele de cult din România.

Cetăţi dispărute : Ţuţora Cetăţi dispărute : Ţuţora(0)

Un hrisov de la Mihai-vodă Racoviţă, care descria exact desfăşurarea moşiei Ţuţora în anul 1720, nu lasă nici un dubiu în privinţa aşezării localităţii pe ambele părţi ale Prutului . Aceeaşi situaţie este prezentată de un document de la Grigore Ghica-vodă din 1738 .

Mai mult, unele surse documentare lasă să se înţeleagă că pe aceeaşi moşie au existat, concomitent, pe partea dreaptă a Prutului – vatra satului Ţuţora, iar pe cea stângă -  cea a târgului sau oraşului Ţuţora. Printre asemenea relatări se numără şi cea deja amintită, a călătorului turc Evlia Celebi din anul 1661, care după ce arată că de la Iaşi a ajuns „la un mare râu Prut”, pe malul căruia „se află satul Ţuţora …, bine aranjat”, cu „o mare mănăstire”, unde „toţi necredincioşii care vin din ţinuturile căzăceşti, se opresc, deoarece la acest sat există trecătoarea peste râu”, emisarul spune că pârcălabul nu le-a permis să poposească aici, obligându-i îndată să traverseze fluviul, unde se află „oraşul Ţuţora”, despre care notează  scurt, dar plastic, că acesta este lipsit de faima sa de altădată şi că „Până în timpul de faţă (1661 n.n.) aici se văd clar rămăşiţele palatelor dărâmate, mănăstirilor, pieţelor şi străzilor” .

O altă însemnare aparţine Principelui Iacob Sobieski, care, în calitate de însoţitor al regelui polon în campania militară din anul 1686 în Moldova împotriva turcilor, nota astfel itinerarul parcurs de aramata polonă: ”Marţi, 13 august …, ne-am oprit la Zagarancea, pe Prut. Miercuri, 14 august, am pornit dimineaţa, ne-am oprit la Ţuţora… Vineri, 16 august, regele a trecut pe celălalt mal de cum s-a luminat şi a pornit spre Iaşi… Sâmbătă 17 august, dimineaţa, regele a trecut din nou râul şi s-a întors la Ţuţora“ .

În aceeaşi ordine de idei se înscriu şi câteva relatări din care desprindem că la Ţuţora a existat şi un depozit domnesc la începutul veacului al XVIII-lea, era menţionat un Ali Aga, păzitor al ”hambarului celui împărătescu de la Ţuţora “ . Existenţa hambarului domnesc la Ţuţora este atestată şi în 1738 .

La rândul său, un călător turc prin Moldova anului 1740, susţinea că „Pe drumul din Iaşi spre Hotin, pe malul Prutului, se află Ţuţora – hambarul de grâne a armatei otomane. Acolo sunt adunate rezervele de făină cumpărate din Rumelia şi regiunea Dunării. La Ţuţora sunt aduse pe apă…”  .

Un cronicar din secolul XVIII, referindu-se la venirea vizirului turc în Moldova la 1715, era mai precis în detalii privind dislocarea acelui depozit, arătând că demnitarul ”…au trecut pe la Iaşi şi au trecut pe la Ţuţora, pe cea parte de Prut (pe partea stângă – n. n.),  la hambar, şi au mersu la domnul şi sau împreunat“,  lucru din care se poate înţelege  cu uşurinţă amplasarea târgului omonim pe malul stâng al Prutului, aşa cum îl fixa în notele sale Elvia Celebi la mijlocul veacului al XVII-lea.

Această certitudine este susţinută şi de unele surse cartografice, între care amintim de harta lui Dimitrie Cantemir,  de cea a geografului francez I. B. d’Anville, întocmită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,  cât şi de harta unui anonim german de pe la 1730, pusă în circuitul ştiinţific de I. Lepsi în anul 1933 .

De asemenea, nu este mai puţin important să se observe că în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, după ce vechiul târg decăzuse, pe locul lui se constata satul Ţuţora Veche,  apelativul din urmă venind să constituie nimic altceva decât o reminiscenţă a aşezării urbane de altădată, în timp ce localitatea omonimă de pe partea opusă a Prutului începu să fie numită Ţuţora Nouă, lucru convenţional, căci, de fapt, ambele aşezări aveau o vârstă identică.

Mai sus am văzut o serie de premise care au contribuit la evoluţia Ţuţorii de la simplu vad, la vamă, apoi aşezare rurală şi, în sfârşit,  reşedinţă domnească, cu toate atribuţiile ce reies dintr-un asemenea statut.

Sigur, aceste condiţii au avut o înfluienţă benefică nu numai asupra locului, dar şi a zonei în genere, ele contribuind, aşa cum s-a spus deja, prin dezvoltarea schimbului de produse dintre localnici şi călătorii care străbăteau marele drum, la o prosperare economică, şi, prin urmare, la o creştere demografică în regiune. Cum însă orice lucru, pe lângă aspecte pozitive are şi părţi negative, la fel şi aceste împrejurări, care au dat naştere uneia dintre puţinele aşezări urbane aflate pe Prut de-a lungul istoriei, au condiţionat, în virtutea unor împrejurări nefaste ale timpului, decăderea şi, până la urmă, dispariţia târgului medieval Ţuţora.

Fără îndoială, evoluţia ascendentă a localităţii s-a produs atâta timp cât Ţara Moldovei a  avut parte de pace. Odată însă cu intensificarea – la răscrucea secolelor XVI-XVII -  a tendinţei de întărire a dominaţiei otomane în Ţările Române, cu pătrunderea tătarilor nogai în Bugeac şi a înăspririi luptei acestora cu polonii şi cazacii zaporojeni, situaţia ţării s-a înrăutăţit. În consecinţă, din cauza pericolului constant, “Drumul moldovenesc” se transformă în itinerar de jaf şi război, periculos deci circulaţiei mărfurilor. De aceea, călătorii nu-l mai urmează obligatoriu, ci sunt nevoiţi să-şi devieze direcţia. Astfel, ei nu mai coboară spre Chilia şi Cetatea Albă direct de la Ţuţora în jos, pe la Lăpuşna, ci merg spre răsărit, pe la Rezina, de-a lungul râului Bâc, trecând pe la Chişinău şi Tighina, de unde apucă calea porturilor amintite şi a Crimeii. Acum, din aceiaşi cauză, decade şi celălalt târg, Lăpuşna, aşezat pe linie cu târgul Ţuţora în direcţia sud-est,  iar lunca Prutului se transformă, pentru mai bine de două secole, în “şleah al oştii” .

În consecinţă, târgul Ţuţora, cu statutul său de reşedinţă temporară domnească, dar şi de pavăză în faţa Iaşului din partea de răsărit, cu întinsa şi bogata sa câmpie, devenise, încă de pe la jumătatea secolului al XVI-lea, locul unor numeroase şi importante evenimente din istoria Moldovei medievale.

Încoace, după trecerea Dunării, pe amintitul şleah al oştii, ţineau calea turcii. Pe Prutul de sus, pe direcţia aceluiaşi şleah, coborau oştile polone. Pe drumul lipcanilor, hoardele tătarilor lituanieni, iar pe şleahul Culii – cazacii zaporojeni.

Astfel, unul dintre primele evenimente petrecute aici a fost groaznica asasinare, în septembrie 1552, de către boierii ţării, a domnitorului Ştefan-vodă, fiul lui Petru Rareş, zicând cronicarul că “Noaptea cu toţii (boierii – n.n.) s-au ridicat la podul de la Ţuţora şi i-au tăiat aţele cortului asupra lui Ştefan-vodă şi cu multe răni pătrunzndu-l, au murit, după ce a domnit doi ani şi patru luni” .

În anul 1581, se bat aici lăpuşnenii răzvrătiţi împotriva lui Iancu-vodă Sasul. Răsculaţii sunt învinşi, iar pretendentul la tron se îneacă în Prut .

Peste şase ani, în septembrie 1587, are loc bătălia dintre Petru-vodă Şchiopul şi cazacii, veniţi la Ţuţora pentru a-l înscăuna pe Ioan, zis Potcoavă .

Tot aici, în 1595, se ciocneşte armata moldo-polonă cu cea turco-tătară . Un «război mare la Prut, pe drumul Iaşului», este semnalat în anul 1618,  iar în septembrie 1620 câmpia Ţuţorii a fost teatrul unei confruntări sângeroase dintre oştile moldo-polone şi tătăreşti. Războiul s-a dat pentru scoaterea ţării de sub dominaţia otomană. Rezultatul a fost groaznic. Domnitorul Moldovei Gaspar-vodă Crazziani şi Zolkievski, hatmanul leşesc – omorâţi, iar ţara prădată .

În anul următor, 1621, pentru a se răzbuna, leşii intră în Moldova, o pradă până la Iaşi, incendiază oraşul, după care îşi aşează tabăra la Ţuţora, de unde trec prin foc şi sabie împrejurimile .

În 1633, pentru al mazili pe Moise-vodă Movilă, la Ţuţora se  aşează oastea tătară .

Aceiaşi tătari, întorcându-se din expediţia lor asupra Poloniei în anul 1649 pe la Rezina şi Brătuleni, pe drumul zis al lipcanilor, au jefuit crud satele din valea Prutului, aşezate în preajma Ţuţorii . Domnitorul ţării, Vasile Lupul, a fost nevoit să întreprindă măsuri drastice întru ai izgoni din Moldova. În anul urmâtor însă aceştia, hotărând să se răzbune pe demnitarul moldovean, au revenit însoţiţi de cazaci, instalându-se la Ţuţora, de unde şi-au revărsat mânia asupra regiunii . Acelaşi lucru s-a întâmplat în anul 1658, când liniştea ţării a  fost tulburată de oştile lui Calga-sultan, venit la Ţuţora pentru a-l scoate din scaun pe Ghica-vodă . O mare oaste turcească, în frunte cu însuşi sultanul, aflată în trecere spre cetatea polonă Cameniţa, a popsit aici în anul 1672, astfel încât, de frică, satele se bejeniseră din şleahul oştirii . În 1675, turcii revin la Ţuţora şi-l mazâlesc pe Dumitru-vodă Duca . La rândul său, regele polon, Ioan Sobieski,  îşi aşează aramata la Ţuţora în campania sa împotriva turcilor din anul 1686. După cum relatează în jurnalul său inginerul militar Philippe le Masson Du Pont, Sobieski alege locul din superstiţie, cunoscându-l după “lunga rezistenţă pe care a opus-o acolo Zolkiewski (bunicul său – n.n.) împotriva unui mare număr de turci şi tătari”.  “Această câmpie a Ţuţorii – susţine acelaşi Du Pont – mai este cunoscută şi datorită faptului că fusese punctul de întâlnire a diferitor hoarde tătăreşti, când aceştia îşi porneau incursiunile în Polonia”. De aceea, memorialistul francez arată că un alt compatriot de al său, Dalerac, autor al unei Istorii secrete, auzise deseori vorbindu-se de câmpia Ţuţora din care regele polon dorea să facă un oraş pe malul Prutului, după cheful său . Nu se ştie dacă planului lui Sobieski i-a fost sortit să se împlinească, dar în tratatul de la Carlowitz, din anul 1699, printre cetăţile Dubniţa şi Soroca, pe care polonezii erau somaţi să le părăsească, figura şi  cetatea Ţuţora.

Şi în veacul al XVIII-lea, de la un capăt la altul, locul a fost supus expediţiilor şi războaielor pustiitoare.

Bineînţeles că perpetuarea unei asemenea situaţii s-a răsfrânt în cel mai nefast mod asupra Ţuţorii şi regiunii în genere.

Bunăoară, în anul 1596 erau raportate pierderi de acte, făcându-se referinţă la războiul din anul precedent, dintre poloni şi turco-tătari „când s-au turburat ţara, când a venit hanul la Ţuţora”  . Un călător francez spunea la 1770 despre satul din ocolul Ţuţorii, Dănuţeni, că ar fi fost dărâmat  de hanul tătarilor din Crimeea, Ghirai . Răzeşii din satul Găngureşti, mai sus de Ţuţora, la fel mărturiseau în anul 1680 despre urmările venirii la Ţuţora, în anul 1650, a cazacilor şi tătarilor că „uricele şi zapisele de moşie le-au pierit când a fost prada cea mare de tătari în zilele lui Vasile Lupu”  . La fel mărturiseau şi ţăranii din Ungheni în anul 1706, motivând lipsa documentelor „că au pierit când au venit Kuniţki cu cazacii asupra ţării”  . Despre aceeaşi campanie tătaro-cazacă de la Ţuţora cronicarul Miron Costin spunea că „satele, oraşele, toate arzându şi prădându, cu acea vrăjmăşie era tătarii asupra ţării”  . Relatări de acest gen sunt numeroase. Cert însă este că rozboiul acesta de la 1650, prin care Hatmanul cazacilor Bogdan Hmelniţki dorea să capete mâna Ruxandei, fiica domnitorului moldovean Vasile Lupul, pentru feciorul său Timuş, a dus la ruinarea târgului Ţuţora, situaţie din care aşezarea nu a avut să-şi mai revină niciodată. Relatarea este făcută de acelaşi călător turc Evlia Celebi, care, referindu-se la tabloul văzut în trecerea sa pe aici la 1661, susţinea că: “Până în timpul de faţă aici se văd clar rămăşiţele palatelor dărâmate, mănăstirilor, pieţelor şi străzilor. Odată însă, pe timpul cuceritorului Bagdadului, sultanului Murad al IV-lea, oştile cazacilor răzvrătiţi şi ale Moldovei s-au luptat între ele. Spre dimineaţă, când domnitorul Moldovei, Lupul-bei (Vasile Lupul – n. n.) începea să biruie, asupra celor aflaţi în luptă s-au năpustit, iuţi ca vântul, tătarii şi au făcut un aşa măcel, încât, până în timpul de faţă, oasele necredincioşilor stau grămezi în jur… După aceasta, hoardele tătare, dând focului amintitul oraş Ţuţora, cu mare pradă s-au întors în Crimeea”.

Niciodată, ulterior, Ţuţora nu a mai fost menţionată cu statut de târg sau oraş, iar amintirea de la 1699 în tratatul de la Carlowitz a cetăţii Ţuţora, credem, sublinia, mai degrabă semnificaţia strategică a locului de bază militară, decât sensul în sine a unei atare fortificaţii. Poziţia de loc strategic, vamă şi reşedinţă temporară domnească  Ţuţora şi-a păstrat-o şi pentru veacul al XVIII-lea.

În anul 1735 Grigore Ghica-vodă se afla cu toată oastea aici pentru a se feri de primejdia nemţilor,  iar în 1738 acelaşi domnitor s-a reaşezat la Ţuţora din cauza ciumei care bântuia în Iaşi.

În vara lui 1711, în timpul campaniei de la Prut, aici şi-a instalat tabăra Petru cel Mare, ţarul rus, întâlnindu-se cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei .
În anul următor, prin poruncă turcilor, Prutul a fost curăţat de la vărsarea sa în Dunăre până la Ţuţora, făcând aici hambare pentru depozitarea pâinii aduse de la porturile Mării Negre, pentru aprovizionarea cetăţilor din nordul Moldovei .

Din a doua jumătate a secolului în cauză, ruşii au fost cei care au bătătorit frecvent marea şi mănoasa câmpie, oferind relatări şi impresii despre această aşezare, acum sat cu numele de Ţuţora Veche.

Deşi, din când în când, domnitorul scote câte o bucată de pământ din „hotarul domnesc”, dăruind-o unor boieri credincioşi,  în decursul acestui secol, locul a continuat să fie branişte domnească .

Potrivit datelor recensământului populaţiei din anul 1774, ocolul braniştii de la Ţuţora încadra 13 sate: Ţuţora Veche, Ţuţora Nouă, Oprişani, Moreni, Costuleni, Prisăcani, Dănuţeni, Ungheni, Mânzăteştii Vechi, Bogdăneşti, Titieni, Frăsineşti şi Măcăreşti . Tot atâtea erau la 1803 .

După 1812, autorităţile ruse au păstrat ocolul braniştii, lărgindu-l semnificativ pe partea dreaptă a Prutului – până la 30 de sate . Din păcate, printre acestea nu figura Ţuţora însăşi, lipsă care, credem, s-ar fi putut datora faptului că ambele sate: Ţuţora Veche şi Ţuţora Nouă, constituiau proprietatea unuia dintre cei mai bogaţi boieri moldoveni la acea vreme, a  vistiernicului Iordache Balş.

Satul Ţuţora Nouă îşi continuă existenţa şi astăzi, acesta constituind comuna cu acelaşi nume de pe partea dreaptă a Prutului.
Cât priveşte Ţuţora Veche, descendenta înfloritorului târg de altădată de pe malul stâng al râului, a dispărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea, printre ultimile sale amintiri documentare fiind un tesament de la 1822.

Nu cunoaştem exact cauzele dispariţiei sale. Putem presupune însă, cu anumită doză de certitudine, că motivul a fost anexarea Moldovei dintre Prut şi Nistru la Imperiul rus în anul 1812. Anume ei, locuitorii Ţuţorii, care au găzduit aproape un secol pe moşia lor trupele ruse, fiind obligaţi, aşa cum o făceau la 1774,  să îndeplinească numeroase prestaţii faţă de aramata imperială dislocată aici în cadrul repetatelor războaie ruso-turce, au simţit ca nimeni alţii, pe propria piele, ce înseamnă stăpânire rusească. De aceea, nedorinţa acestora de a trăi sub noul regim, a impus plecarea lor peste Prut, pe cealaltă parte de moşie.

Altă cauză, care rizidă din urmările aceluiaşi rapt, s-a datorat faptului că la mijlocul secolului XIX moşia Ţuţora Veche, a cărei prorpietar era marele latifundiar moldovean Alecu Balş, după o îndelungată perioadă de înflorire, s-a pomenit într-o gravă situaţie economică. După anul de tristă pomină, 1812, Rusia a închis vama şi trecerea de la Ţuţora, transferând-o la Sculeni, apoi Dănuţeni şi, în fine la Ungheni. Unica speranţă de a evita ruinarea, Alecu Balş o vedea în trasarea pe aici a viitoarei căi ferate Chişinău-Iaşi, căci cine alţii decât locuitorii Ţuţorii îmţelegeau mai bine avantajele găzduirii unei mari căi de circulaţie?

Lupta pentru  direcţionarea viitoarei căi de fier pe urmele marelui drum de altădată a  fost aprigă, iar metodele utilizate diverse: de la trafic de influenţă, relaţii personale de amiciţie la vârf, până la bani. Nu doar marele latifundiar nădăjduia într-un deznodământ fericit al visului său, dar şi toţi locuitorii Ţuţorii Vechi, ai Buzduganilor şi Dănuţenilor, toate proprietăţi ale aceluiaşi boier, situate compact în jurul satului reşedinţă. Când alegerea, potrivit proiectului de landşaft, a căzut pe Ungheni, pe acolo pe unde proprietarul acestuia, M.Buznea, nu depuse pic de efort de a atrage importanta construcţie, dezamăgirea pentru cei de pe moşia Ţuţorii a fost profundă, iar urmările dezolante…

În consecinţă, Alecu Balş a decis să vândă moşia, iar locuitorii satelor sale au preferat să-l urmeze pe prorietăţile sale de la Ciuciulea (Orhei) . Aşa se explică faptul că în vechiul sat de români Buzdugani, de pe moşia Ţuţorii, după plecarea băştinaşilor, la finele veacului XIX s-au aşezat ucraineni veniţi din regiunea Hotinului.

Că existenţa în preajma Ungheniului actual a unui oraş medieval numit Ţuţora nu este un mit, vorbesc şi relatările lui Zamfir Arbore, făcute în cunoscutul său « Dicţionar geografic al Basarabiei » în temeiul unor informaţii furnizate de autorităţile locale la 1904, care, cunoscând situaţia, susţineau că: ”…între acest sat (Dănuţeni, astăzi cartier în partea de sud a or. Ungheni – n.n.) şi Valea Mare există până acum rămăşiţele unei cetăţi vechi; ruinele sunt chiar pe malul Prutului“ .

Neîndoielnic, martorii oculari de la începutul secolului trecut vorbeau de urmele cetăţii Ţuţora, atestată documentar şi propusă spre evacuare, precum am văzut, alături de Dubniţa şi Soroca, de turci în tratatul de la Carlowitz în anul 1699 . Nu cunoaştem, deocamdată, mărimea sau arhitectura acesteia. Ţinând cont însă de faptul că în Evul Mediu Prutul nu a fost un râu de hotar, asemănător Nistrului, nu credem că Ţuţora a fost o cetate clasică, asemănătoare Hotinului, Sorocii sau  Tighinii. Cu siguranţă, se avea în vedere mai mult semnificaţia strategică a locului însuşi, sau, cel mult o fortificaţie militară tradiţională din pământ, cu şanţ de apărare şi ceva elemente din piatră, dacă ţinem cont, totuşi, şi de statutul de reşedinţă domnească a aşezării.

Iată însă că, în sfârşit, în luna iulie-august curent, cercetătorii Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, dr. I. Tentiuc şi A. Levinschi, împreună cu colegii lor de la Muzeul de Istorie şi Etnografie Ungheni, au pus începutul unor cercetări arheologice sistematice pe locul vechii aşezări. Rezultatele definitive ale acestora abia urmează a fi analizate. Concluziile preliminare însă sînt deosebit de optimiste, căci s-a dovedit că Ţuţora a fost o importantă aşezare umană şi trecătoare la Prut încă din preistorie, descoperindu-se aici importante vestigii din perioada fierului târziu, secolele VI-IV î. Hr. Acelaşi lucru este valabil şi pentru epoca feudală a localităţii, fapt dovedit prin descoperirea locului garnizoanei militare, a impunătorului şanţ de apărare, a necropolei acesteia, cât şi a unui bogat material arheologic săpat în cele trei şantiere. Cu părere de rău, timpul restrâns alocat cercetărilor, mijloacele fizice şi materiale reduse, dar şi inundaţiie cauzate de revărsarea râului Prut, nu au permis mai mult. Cu siguranţă însă, investigaţiile arheologice din anii următori vor scoate la iveală alte şi alte dovezi ale vieţii Ţuţorii medievale, inclusiv urme ale vetrei acesteia: case, biserci, mănăstiri, dughene şi, de ce nu, a misterioasei cetăţi, aşa cum vedeau altădată localitatea martorii oculari. Este un lucru prin care nu ne propunem să infirmăm neapărat subiectivizmul marelui clasic român referitor la imposibilitatea Prutului de a genera condiţii de viaţă urbană de-a lungul cursului său, ci o încercare firească de a scoate din negura vremii destinul unei aşezări importante din trecutul Moldovei. Un trecut, iată se dovedeşte, neaşteptat de interesant şi surprinzător.

Spiritualitatea dacică Spiritualitatea dacică(0)

Studiul spiritualităţii unui popor antic nu este uşor de realizat, datorită opiniilor contradictorii ale istoricilor şi de asemenea datorită absenţei unor dovezi directe şi clare. În ceea ce-i priveşte pe daci, mărturiile istorice ne oferă totuşi nişte puncte de plecare foarte clare care atestă specificitatea spirituală a acestora în cadrul culturilor antice europene, şi chiar înrudirea spiritualităţii dacice mai degrabă cu tradiţiile orientale.

Dacii, ne spun mai mulţi istorici, credeau în nemurire, erau convinşi că sunt nemuritori. De aici, deduc marii cronicari ai antichităţii, decurgea eroismul lor legendar care le-a adus faima de a fi “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Oricum, lipsa fricii de moarte atestă un nivel spiritual elevat, întrucât teama de moarte este considerată în toate tradiţiile spirituale autentice unul dintre cele mai dificile obstacole pe calea spirituală.

Regalitatea la daco-geţi era considerată de autorii antici ca având un caracter sacru. Cu toate că nici Burebista, nici Decebal nu şi-au asumat prerogative de ordin religios, totuşi se credea, după cum nota Criton, medicul împăratului Traian, că Marele Preot îi transmitea regelui anumite puteri supranaturale. În tradiţia orientală, în special indiană şi chineză (taoistă) se insistă asupra faptului că toţi conducătorii naţiunilor trebuie să fie în primul rând mari înţelepţi sau sfinţi, iar textul fundamental al tradiţiei taoiste (Tao Te King, Cartea cărării şi a virtuţii), conţine multe îndrumări spirituale destinate conducătorilor neamurilor. În plus, existau anumite iniţieri spirituale şi mistere destinate doar acestora.

“Zeul Suprem al dacilor este fără nume, fără calificare”, ne spune Strabon, şi recunoaştem aici credinţa vedică în existenţa unui Dumnezeu – Suprem Absolut – fără nume, atribute, sau formă, fără echivalent în tradiţiile europene antice, Dumnezeu Tatăl din creştinism.

Medicul grec Dioscoride (sec I e.n.) ne-a transmis o listă de 42 de plante medicinale folosite de daci. În concepţia medicală a dacilor, trupul trebuie tratat ca un ansamblu, împreună cu psihicul, chiar Platon relatând faptul că învăţăturile lui Zalmoxis spuneau că trupul trebuie tratat împreună cu sufletul. Remarcăm aici viziunea asemănătoare cu a medicinii tradiţionale indiene, sistemul Ayurveda, şi chiar cu cea a sistemului yoga.

Dacii erau vegetarieni, lucru remarcabil în antichitatea europeană, viziunea istorică simplistă fiind aceea că omul primitiv era un vânător.

Religia dacilor era iniţiatică şi misterică, caracterizată de actul iniţiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifica “cealaltă lume”, adică o locuinţă subterană sau grotă. Herodot confirmă faptul că dacii aveau asociaţii spirituale secrete formate din iniţiaţi.

Toate aceste elemente sunt atestate de documente istorice antice. În plus, viziunea unor faimoşi istorici sau filozofi precum Anton Dumitriu, Nicolae Densuşianu, Vasile Lovinescu, Mircea Eliade şi Nicolae Miulescu dau o nouă dimensiune spiritualităţii dacice. Trebuie însă să clarificăm faptul că în această viziune iniţiatică, filonul spiritual al tradiţiei dacice este mult mai vechi decât mărturiile istorice citate anterior, acestea fiind doar “rămăşiţele” acestuia.

Este cunoscut faptul că deja în vremea lui Burebista s-a interzis cultura viţei de vie (din iniţiativa preotului iniţiat Deceneu), iar sacrificiul uman practicat de daci în vremea lui Herodot atestă de asemenea decăderea acestei spiritualităţi, pentru că nici o tradiţie spirituală autentică nu admite sub nici o formă sacrificiul uman, şi nici măcar animal.

Sintetizând informaţiile diferiţilor autori, ne putem reprezenta o imagine a spiritualităţii dacice, în perioada sa de glorie: un cult preponderent solar, generând o extraordinară forţă interioară (confirmată de lipsa fricii de moarte). Iniţiaţii daci aveau fără îndoială o stare foarte profundă de comuniune cu natura şi chiar detaşare de aspectele materiale, trăiau în grupuri spirituale (cel mai probabil, separat – bărbaţii şi femeile).

Se mai spune despre ei că stăpâneau dedublarea astrală şi aveau stări profunde de transă extatică, iar iniţierile propriu-zise erau însoţite sau condiţionate de teste iniţiatice extrem de dificile…

Silviu N. Dragomir, în lucrarea « Controverse », evidenţiază un aspect tulburător legat de pierderea, în decursul timpului, a numeroase documente istorice care ar fi fost foarte preţioase pentru restabilirea adevărului istoric în ceea ce-i priveşte pe strămoşii noştri, dacii. De exemplu, despre limba dacilor nu ne-au parvenit din istorie nici un fel de date certe, toate lucrările de referinţă fiind pierdute una câte una, într-un mod cu totul straniu.

Astfel, Dacia, jurnalul împăratului Caius Ulpius Traianus, s-a pierdut cu totul ilogic; Getica, scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian, a avut aceeaşă soartă; Istoria geţilor, a prelatului-filozof Dios Chrysostomos, numit şi Ioan Gură de Aur, s-a pierdut şi ea într-un mod total nejustificat pentru o lucrare scrisă de un filozof de o asemenea talie; Getica, o sinteză realizată de nepotul acestuia din urmă, cunoscut sub numele de Dios Cassius Coceianus, a dispărut în mod similar fără nici o urmă, iar din impresionanta lucrare Istoria Romanilor, scrisă în 24 de volume de alexandrinul Appianus, un istoric grec care a relatat în mod special cuceririle romane, s-a pierdut numai cartea a XIII-a, exact cea care se referea la geto-daci.

Şi există încă multe alte exemple de memorii, istorii etc., printre care merită să menţionăm şi poeziile lui Ovidiu scrise în limba geţilor în cursul exilului său în Dacia, la rândul lor singurele versuri dispărute din întreaga sa operă rămasă aproape intactă.

Dovezile arheologice nu au fost nici ele cruţate: Munţii Orăştie, păstrători de cultură şi civilizaţie geto-dacă, au fost sistematic prădaţi şi jefuiţi de tezaurele lor istorice, începând desigur cu distrugerea realizată de romani. În Evul Mediu, Regii Ungariei şi Austriei, Matei Corvin şi Carol al VI-lea, au organizat pe Mureş şi pe Dunăre, purtând plutit spre Budapesta şi Viena, interminabile convoaie de transport cu relicve arheologice destinate pierzării.

În luna septembrie a anului 1832 arheologul J. Ackner a descoperit la Sarmisegetuza o foarte frumoasă, interesantă, dar şi extrem de reprezentativă piesă arheologică: Victoria dacică înconjurată de genii, un mozaic care, printre altele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioase simboluri, care înconjurau un înscris tainic, rămas nedescifrat.

Această relicvă, atât de preţioasă pentru neamul nostru, a dispărut fără nici o urmă. Întrebat în epocă, arheologul maghiar E. Ballum ar fi declarat că el ştie unde se află acest mozaic, dar „nu poate divulga adevărul din motive politice”.

Pe la 1840, de-a valma cu statui sfărâmate, piesele arheologice erau folosite fără nici un scrupul la construirea şoselelor, a podurilor şi a terasamentelor de cale ferată. Toate acestea l-au făcut pe Gheorhe Bariţiu ca, în 1882 – la un congres din Sibiu, în plin public – să izbucnească în plâns la mărturisirea celor două mari nereuşite ale sale: salvarea Sarmizegetusei şi deschiderea unei universităţi româneşti în Ardeal.

Pe Insula Şerpilor (pe care fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, a „dăruit-o” complet nejustificat Ucrainei) se mai găseau încă, în secolul XIX, ruinele unui imens templu antic, despre care N. Densuşianu ne spune că era închinat lui Apollo. În secolul XIX, acest templu a fost practic „demontat” şi transporatat la Moscova, unde a dispărut cu desăvârşire.

Misterul castelului din Buşteni Misterul castelului din Buşteni(1)

Legenda spune că prinţul Cantacuzino ar fi fost în stare să îmbrace acoperişul castelului din Buşteni în bani de aur, să i se ducă faima în străinătate. Nababul, cum i se spunea în epocă, era moştenitorul unei averi colosale, adunată de-a lungul veacurilor de urmaşii unei mari familii de os domnesc. Boierul putea concura oricând cu regele în ceea ce priveşte bogăţia, dar şi statutul politic sau social. Era un mare iubitor de artă şi avea ambiţia să lase posterităţii edificii şi monumente care să-i poarte numele. Palatele trufaşe din Paris şi Viena l-au inspirat să construiască în ţară edificii demne de blazonul familiei sale, în spiritul tradiţiei, dar şi al modernităţii.

În 1900, a terminat palatul de pe Calea Victoriei, care adăposteşte acum Muzeul “George Enescu”, iar în 1911 a înălţat Castelul Zamora de la Buşteni, menit să umbrească faima Peleşului. La puţin timp, a început şi construcţia celui de-al treilea palat, pe domeniul familiei de la Floreşti. Cantacuzino îi spunea “Micul Trianon”, iar arhitectura trebuia să respecte liniile celebrului palat de la Versailles.

Istoria a fost nedreaptă cu realizările ambiţioase ale Nababului. Grigore Cantacuzino s-a stins din viaţă la numai doi ani după ce a păşit prima dată pe holurile fastuoase ale castelului din Buşteni. Iar proiectul lui din Floreşti nu a mai fost niciodată dus la bun sfârşit. Au venit războaiele mondiale şi soldaţii, nemţi sau ruşi, au luat din cele două palate tot ce au putut. Din Micul Trianon au mai rămas doar ruinele triste, care amintesc totuşi de frumuseţea extraordinară a palatului.

Iar destinul castelului din Buşteni avea să fie crunt în perioada comunistă. Chiar dacă palatul a supravieţuit războiului, şi-a pierdut toată frumuseţea şi gloria în perioada “revoluţiei culturale”. Mobilierul fastuos, oglinzile din argint aduse din Veneţia şi statuile comandate în Franţa au dispărut fără urmă. Picturile de o certă valoare artistică, care împodobeau pereţii, au fost acoperite grosolan cu un strat de vopsea verde, iar clădirea, transformată în sanatoriu pentru bolnavii de tuberculoză. Ca o ironie a sorţii, cei mai mici copii ai lui Gheorghe Cantacuzino muriseră, la vârstă fragedă, de cumplita boală de plămâni, care nu avea leac pe acele vremuri.

Domeniul Castelului Cantacuzino de la Buşteni este unul dintre cele mai frumoase de pe Valea Prahovei. Grădina de la poalele palatului a fost amenajată cu mult bun-gust, după moda parcurilor din marile capitale europene. Se mai văd şi azi cele trei fântâni arteziene şi au rămas martori peste timp copacii aliniaţi de-a lungul aleilor drepte. Curioasă este grota din faţa castelului, care aminteşte de nişte vestigii antropice. Să fi fost doar un capriciu al Nababului sau o încercare de a da un aer boem grădinii? Misterul acestei grote, aflată lângă fântânile arteziene moderne, va rămâne, probabil, pentru totdeauna, nedescifrat. Pare să fie un element ieşit din decor, fără nicio legătură cu palatul fastuos, dar creează o atmosferă romantică deosebită.

Puţini dintre turiştii care îşi fac poze în faţa grotei cunosc legendele sumbre care se povestesc prin împrejurimi. Bătrânii au auzit de la moşii lor că grota exista aici din vremuri vechi, înainte ca locurile acestea să intre în stăpânirea Cantacuzinilor, dar nici unul dintre ei nu a distrus-o. Locul pare să fie bântuit, iar în serile cu furtună dansează lumini nefireşti la intrarea grotei. Oamenii mai spun că se aud vaiere prelungi şi, uneori, se ivesc, preţ de o clipă, năluci de fum printre picăturile de ploaie.

Un blestem greu pare să atârne peste aceste locuri. Zvonurile întunecate au încetat o vreme, odată cu sfinţirea, la 1936, a bisericii aflate în apropierea castelului. Lăcaşul de cult dăinuia aici de la 1800, dar a fost renovat şi închinat Sfântului Mare Mucenic Gheorghe în perioada prosperă dintre cele două războaie mondiale. După 1948, slujbele au fost interzise, iar comuniştii au preluat domeniul Cantacuzino. Jefuit de podoabe şi de mobila preţioasă, palatul a fost transformat în sanatoriu pentru pacienţii cu TBC, dar umblă vorba că funcţia de sanatoriu era numai de faţadă. Înainte de Revoluţie, ceea ce se petrecea între zidurile palatului era un mister adânc şi nici azi nu se poate afla cu exactitate la ce era folosit domeniul Nababului.

Cert este că, pe porţile castelului, intrau mai des maşinile negre ale Securităţii decât ambulanţele. De aici au pornit zvonuri cum că în beciurile castelului ar fi fost supuşi torturii duşmanii fostului regim. Superstiţioşii se tem că sufletele lor chinuite se întorc să bântuie împrejurimile castelului şi grota, care pare să comunice cu beciurile adânci.

Astazi, cladirea împreună cu domeniul de aproape 1.000 de hectare, a fost vândută unui grup de cinci investitori, iar castelul a fost restaurat şi poate fi vizitat, pentru prima dată de la construirea sa.

 

Mistere ascunse  ale Universului Mistere ascunse ale Universului(0)

Universul este un conglomerat  de mistere, atunci când o teorie se presupune a fi reală, o alta se naște care în mare măsură fie o contrazice sau o completează pe precedenta. Oamenii de știință de pe întreg mapamondul lucrează neîncetat pentru a desluși tainele acestui spațiu imens, dar în fiecare zi noi întrebări fără un răspuns cert se nasc.

Viteza de acceleraţie

Până acum nu multă vreme s-a presupus că Universul a ajuns într-un punct în care viteza de expansiune trebuia să se diminueze considerabil. Această teorie este contrazisă de ultimele descoperiri pentru că magnitudinea luminii provenită din exploziile stelelor de la marginea Universului este mult mai mică decât s-a anticipat. Așadar, viteza de accelerație a Universului crește continuu în condițiile în care ea trebuia să scadă. Acest fapt nu poate fi încă explicat și anumiți cercetători îl atribuie ca fiind o fațetă ascunsă sau nedescoperită a gravitației. Probabil că cu cât Universul de dilată cu atât devine mai puțin dens și astfel accelerația se mărește constant.

Fiii stelelor

În diversele culturi antice se vehicula ideea cum că omul este fiul stelelor. Această afirmație este demonstrabilă în ziua de astăzi, mai ales dacă ținem contul că atomii de fier din sânge, atomii de calciu din oase și atomii de oxigen din plămâni sunt mai vechi decât Pământul și s-au aflat odinioară în miezul unei stele gigantice. Universul când s-a născut au existat doar atomi de hidrogen şi heliu, chiar și în prezent aceşti atomi primordiali constituie 90% din masa sa, și abia apoi s-au format celelalte elemente. Aceste elemente s-au format prin explozia stelelor și astfel a luat viața formă. Pentru a transmuta aceste elemente chimice este nevoie de o temperatură și de o presiune care nu pot fi întâlnite decât înăuntrul stelelor. Elementele astfel formate sunt apoi împrăștiate în spațiu odată cu sfârșitul ciclului de viață al stelei.

Găuri negre

Găurile negre sunt un fapt în acest Univers. Ele își au locul bine meritat și conform noilor descoperiri o gaură neagră imensă se află chiar în centrul galaxiei noastre. Orice materie intrată într-o gaură neagră nu mai are cum să iasă, nici chiar lumina sau informația. Stephen Hawking sugerează că în cele din urmă găurile negre se evaporă și astfel materia captivă trebuie să devină liberă. Dar, până în prezent, telescoapele noastre nu au detectat nimic atunci când au fost îndreptate către o gaură neagră – regiunile respective sunt lipsite de orice informație.

Univers finit

De-a lungul timpului s-a născut teoria care susținea că Universul este infinit. Cercetătorii nu pot da un răspuns clar nici în prezent, dar sunt foarte multe voci care spun că această infinitate a Universului de fapt este și ea finită. Dacă nu este infinit şi ar fi să călătorim într-o anumită direcţie, în cele din urmă am ajunge de unde am plecat, pentru că un univers finit ar trebui să fie curbat. Probabil că din cauza curburii s-a născut și ideea de Univers infinit, în orice parte călătorești este aproape imposibil să ajungi în locul inițial.

Legende urbane din Bucuresti Legende urbane din Bucuresti(0)

Fiecare oraş din lume are legendele sale urbane izvorâte din întâmplări adevărate şi transmise mai departe în fel şi chip prin viu grai. Multe din aceste legende urbate conferă adesea o doză de mister benefic turiștilor de pretutindeni. Totuși aceste legende pe lângă faptul că la noi tind să se piardă, mai păstrează prea puțin din miezul de adevăr care le-ar face credibile. Vom trece în rezistă câteva legende urbane care încă și-au păstrat un sâmbure de adevăr în cel mai vizitat loc din România, Bucureștiul. În Capitală, cele mai multe legende provin din Centrul Istoric, considerat kilometrul zero al legendelor urbane.

Centrul Vechi este presărat la tot pasul cu tunele, spărturi sau simple intrări în vechile pivniţe domneşti ce duc mai mult sau mai puţin într-un loc secret. Toată lumea susţine că are idee unde duc aceste intrări „secrete” sau în cel mai rău caz, un prieten ştie cu siguranţă mai multe despre acel loc.

Cu toate că mitul nu este altceva decât o relatare fabuloasă care susţine existenţa altei lumi şi care implică îngeri sau demoni, aceasta poate stârni de multe ori isterie în rândul societăţii.

Orfelinatul bântuit din Centrul Vechi

De-a lungul anilor au apărut o serie de poveşti despre demonii şi fantomele care apar în casele  abandonate sau rămase fără proprietari din Centrul Istoric. O astfel de casă, care odinioară a fost orfelinat se află chiar pe celebra stradă Franceză, presărată cu terase şi cluburi. Legenda spune că în acest imobil, aflat la numărul 13, este bântuit de nici mai mult, nici mai puţin de 203 spirite de copii.

În orfelinatul de pe strada Franceză erau aduşi copiii străzii, chiar de către proprietar, pe nume Stavrache Hagi-Orman despre care nici până în prezent nu se ştie mare lucru. Acesta  ţinea copiii în condiţii greu de imaginat, fără apă şi fără mâncare.

Cei mai vechi locuitori din Centrul Vechi susţin că nu de puţine ori au auzit glasul copiilor care strigă „Apăăă, vrem apăăă!”, cu toate că cei mai mulţi petrecăreţi care frecventează zona refuză să creadă asemenea poveşti.

Puţin mai departe de strada Franceză, mai exact la câţiva paşi de Curtea Veche, undeva în spatele fostei Pieţe de Flori, o altă poveste demnă de romanele de groază se află sub crucea care marchează existenţa fostei Biserici „Sfântul Anton”, cunoscută de cei mai bătrâni şi sub denumirea de Biserica Puşcăriei, unde la data de 23 martie 1847 a avut loc un incendiu ce a distrus şi alte clădiri din zonă.

Legenda spune că, într-o seară liniştită când credincioşii se aflau la slujbă, biserica a fost brusc cuprinsă de flăcări. Trupurile zecilor de oameni arşi care se aflau  în biserică au fost îngropate într-o groapă comună, peste care acum se află grădiniţa din spatele Pieţei cu Flori. Se spune că la capătul uriaşului mormânt a fost pusă o cruce, pe care acum este gravat un mesaj ce atestă existenţa bisericii.

„Conceptul de mit urban nu este foarte ştiinţific. De cele mai multe ori, este lansat în media şi preluat pentru că are priză la public. Este normal ca în fiecare comunitate să se dezvolte astfel de poveşti care sunt mai mult o chestiune de etichetă. De obicei, aceste mituri urbane derivă din comportamentul deviant al unor indivizi şi din lipsa de informare”, explică sociologul Alfred Bulai.

Plăcinta făcută după o reţetă neobişnuită

Tot în zona Centrului Vechi circulă legenda plăcintei făcute din carne om. Aceasta a apărut în perioada interbelică şi a fost reluată până în anii ’80, atunci când morga Institutului de Medicină Legală din Centrul Bucureştiului a fost demolată pentru a face loc actualului complex Unirea.

Se spune că prin anii ’20, în zona Hanului lui Manuc, ar fi existat o celebră plăcintărie, iar recomandarea casei era chiar „plăcinta cu carne”, făcută după o reţetă secretă, care ar fi avut la bază carnea de om.

Diferite variante ale mitului susţin că, în apropierea plăcintăriei, undeva în Hanul lui Manuc era amplasată o toaletă publică, iar cei care îndrăzneau să intre acolo cădeau printr-o trapă montată în podeaua toaletei fix într-un beci. Odată ajunşi în pivniţă, clienţii erau la rândul lor transformaţi în materie primă pentru plăcintă.

Mitul a supravieţuit până în jurul anului 1980, atunci când se spunea că la Restaurantul Budapesta se servea carne şi ficat de om. Şi pentru ca mitul să fie cât mai relevant, oamenii susţineau că materia primă era furnizată chiar de la morga Institutului Naţional de Medicină Legală.

Sociologii susţin că miturile provin din lipsa de informare a publicului, mai ales în timpul perioadei comuniste, atunci când accesul la radio şi televizor era limitat.

„Cele mai multe mituri sau poveşti urbane provin din perioada comunistă, pentru că oamenii duceau o viaţă destul de liniştită, iar informaţiile cu privire la unele incidente care se produceau în societate se transmiteau de la om la om. Poveştile de groază sunt permanente şi provin în funcţie de evenimentele care se produc în rândul societăţii, aşa cum avem, recent, cazul omului care înţepa femei în tramvaiul 41. Să nu credeţi că acest mit nu a existat şi în timpul lui Ceauşescu circulau zvonuri cu privire la acest tip de comportament, care din când în când este reînviat”, adaugă sociologul Alfred Bulai.

Mănăstirea Chiajna, lăcaşul de cult nesfinţit

În jurul lăcaşului ridicat pe vremea domnitorului fanariot Nicolae Mavrogheni s-au ţesut, în timp, o serie de poveşti cutremurătoare. Una dintre cele mai vechi legende   spune că în jurul anului 1800, o epidemie de ciumă a lovit aşezările din zonă. Mai mult, chiar şi mitropolitul Ţării Româneşti de la acea vreme, Cozma, ar fi fost răpus de teribila epidemie, chiar sub acoperişul bisericii pe care o slujea.

Potrivit poveştilor din popor, biserica nu a fost niciodată sfinţită, iar preoţii nu au slujit niciodată acolo, pentru că  mănăstirea ar fi încăput pe mâinile turcilor, în timpul invaziilor otomane.

Locuitorii din zonă au tot auzit de-a lungul anilor de crimel odioase petrecute în apropierea lăcaşului de cult, de poveştile cu fantome şi umbre ciudate. Ei aruncă vina pe o altă legendă care spune că blestemele au început să apară din momentul în care clopotul bisericii a fost coborât din turlă şi aruncat în apa Dâmboviţei, de frica otomanilor. Însă, alţi localnici spun că, de fapt, clopotul a fost furat după ce a fost coborât din turlă, nicidecum aruncat în apă.

Mistere din România : Vârful Gugu Mistere din România : Vârful Gugu(0)

Un masiv înconjurat de mistere încă neelucidate aprinde imaginaţia a sute de turişti, care vin anual să viziteze unul dintre cei mai ciudaţi munţi din Valea Jiului. Este vorba despre Muntele Gugu, sau Vârful Gugu cum este cunoscut, despre care se spune că, la anumite ore din zi, dispare privirii. Misterul se adânceşte şi mai tare atunci când poveştile spun că tot aici s-au semnalat tot felul de fenomene stranii.

Cum altfel, legendele leagă Vârful Gugu de daci, de mistica acestora, dar mai ales de comoara lui Decebal. Legenda spune că pe muntele Gugu şi-ar fi avut sălaşul Zamolxe şi din acest motiv muntele era considerat un loc sfânt de către daci. Tot aici se spune că Decebal şi-a ascuns o mare parte din comoară, fiind convins că spiritul Înaltului Preot o va păzi de urgiile vremurilor. Legendele vin din moşi strămoşi, dar chiar şi în zilele noastre sunt destui care mai cred în veridicitatea lor. Locuitorii de la baza muntelui sunt renumiţi pentru longevitatea lor, aceştia punând totul pe seama zonei misterioase în care locuiesc şi a încărcăturii energetice mari.

Pentru a ajunge pe vârful Gugu sau « Muntele care se ascunde privirii », cum este cunoscut, trebuie să te pregăteşti pentru o zi întreagă de mers. Se porneşte din zona Câmpuşel, către izvoarele Jiului de Vest, iar de acolo se urcă panta spre Şaua Paltinul, vârful Paltinul, către Platoul Borăscu. De aici mai este doar un „pas” către Vf. Gugu, care este cel mai înalt vârf din Munţii Godeanu (2.291 m). “Mulţi dintre turiştii veniţi în zonă pot să jure că au văzut vârful dispărând sau că au văzut explozii de lumină ţâşnind chiar din munte. La începutul anilor ’90, au aflat şi cercetătorii despre misterele Gugului şi au venit în zonă. La finalul expediţiei au declarat că au văzut « luminile (de fapt nişte fulgere globulare) care “au furat” vârful spre cer şi nu au putut dormi deloc din cauza unor energii inexplicabile », povesteşte Sorin Sanda, un salvamontist pasionat de drumeţiile montane.

El spune că în zonă a mai venit o comisie de cercetători, după ce aici s-ar fi semnalat dispariţia unui avion, iar ceea ce li s-a întâmplat a fost şi mai straniu. «S-au confruntat cu stări nemotivate de spaimă, senzaţii de sufocare, impresia că sunt priviţi, explozii luminoase în vârf. În plus, nimeni nu a putut explica de ce nu a reţinut nimic pelicula din câteva ore de înregistrare», mai spune Sanda. Vârful Gugu este amintit şi de Victor Kernbach în lucrarea sa “Enigmele miturilor astrale”, care spune că acest munte plin de mistere este centrul unuia dintre “punctele energetice esenţiale” ale Planetei. Renumele Vârfului Gugu a depăşit graniţele ţării. Anual aici vin turişti din Germania, Franţa sau Suedia, care vor să surprindă pe obiectivul aparatului de fotografiat exploziile luminoase.

Misterele din jurul Vârfului Gugu

Şi, ca de obicei în astfel de cazuri, părerile sunt împărţite. Unii tind să creadă că totul este doar o legendă, frumoasă, ce-i drept, dar nu mai mult decât atât. Alţii în schimb povestesc că au fost acolo de mai multe ori tocmai pentru că sunt convinşi că, în cele din urmă, misterele li se vor înfăţişa chiar lor şi le vor putea cuprinde pe obiectivul aparatului de fotografiat. Dar iată ce-ar putea pe cei din urmă să-i determine să creadă în veridicitatea teoriilor care vin să sprijine afirmaţia că Masivul Godeanu, cu tot cu vârful său Gugu, ar fi muntele sacru al dacilor. Unul dintre principalele aspecte care ar indica Godeanu drept muntele sacru îl reprezintă peştera situată aproape de vârf, despre care se zice că ar fi fost locul de retragere al lui Zamolxe şi care juca rol de observator astronomic, chiar şi pe timp de zi.

Ştiinţific vorbind, unii spun că acest lucru este posibil datorită fenomenului de reflexie a razelor solare, care permite vizualizarea astrelor ziua, la fel cum se întamplă şi din fundul unei fântâni. Dar oare, se întreabă scepticii, se poate pune egal între Kogaion şi Gugu altfel decât pe baza uneia asocieri fonetice oarecum forţată? Încă nu s-a putut răspunde la această întrebare. În schimb, se vorbeşte mult de ceaţa care învăluie Masivul Godeanu, aceeaşi caracteristică pe care vechile tradiţii o asociază cu muntele sacru. În cazul Vârfului Gugu, spun cei care au studiat fenomenul, procesul de camuflare este real şi există chiar şi o explicaţie ştiinţifică, ce descrie un complex fenomen meteorologic. Chiar şi aşa Vârful Muntelui Godeanu se volatilizează din când în când, lăsând să se vada linia orizontului.

Se spune că densitatea diferită a straturilor de aer, combinată cu drenarea nebulozităţii sub formă de condens ar creea această iluzie optică, dar oricum rămâne atracţia fenomenului de neînţeles pentru cei mai mulţi dintre privitori sau spectaculozitatea lui, dincolo de orice explicaţie ştiinţifică. Apoi mai sunt întâmplările stranii care se leagă de acest munte plin de mistere, descrise chiar de cei care le-au trăit. Stări de surescitare, nesomn, apăsare, senzaţia permanentă că ar fi urmăriţi, explozii neobişnuite de lumină şi energie, izvorâte din interiorul muntelui. Şi, poate, cea mai şocantă ar putea fi surpriza oferită de aparatele de fotografiat şi camerele de luat vederi, care nu au înregistrat nimic, deşi fuseseră focalizate sute de cadre, după cum spun cei care au trăit acest fenomen.

O altă legendă poveşteşte despre omul Quetzalcoatl care venise din “ţinutul de la Soare-răsare”, şi “care purta barbă şi o robă lungă, albă. El dădu învăţături poporului despre ştiinţe, bunele obiceiuri şi legile înţelepte… Dar, dintr-un motiv oarecare, a fost nevoit să părăsească ţara. El adună legile, scrierile, imnurile sale şi plecă pe drumul pe care venise. Se opri la Cholula (Mexic-Puebla) unde predică buna învăţătură. Apoi cobori pe plajă, începu să plângă şi îşi dădu foc trupului… Inima lui deveni luceafărul de ziua (v. Sirius). Alţii spun că s-ar fi urcat în corabia lui (“o barcă fără vâsle, cu un sistem propriu de deplasare / cu care venise / după un mare potop”) şi s-ar fi întors în ţara de unde venise. Legendele însă sunt de acord asupra unui singur punct: acela că a promis că se întoarce.”

Dupa N. Densuşianu, “în familia giganţilor din muntele Pregleda (comuna Izverna, judeţul Mehedinţi), se afla şi Gyges identificat cu regele Gog din ţara Magog, pe care Sf. Augustin îi considera a fi geţii şi mesageţii. În oracolele Sybiline Gog şi Magog sunt localizaţi în nordul Traciei (III.V.508-513), în acele locuri sunt menţionaţi şi în legendele epice despre Alexandru cel Mare, legendarii Gog şi Magog fiind citaţi şi de profeţii Ieremia (4-6) şi Iezechiel (Vechiul şi Noul Testament.)”

În aceste condiţii este firesc să se realizeze o localizare a celui care, potrivit mitologiei, a fost muntele Gyges… “care a rămas în locul sau de baştină, continuând să-i apere pe urmaşii Titanilor, Giganţilor numiţi şi Uriasi, Jidovi sau Novaci.”

Gyges, este reprezentat prin cele trei masive muntoase: Godeanu-Retezat-Ţarcu, cuprins între actualele vai: Cerna-Bistra-Strei-Jiu care îl desparte de fraţii săi mai mici, mijlociul Cottus (Munţii Sureanu) şi mezinul Briareus (Munţii Poiana Ruscă). S-a spus că depresiunea Carpaţilor Meridionali – între 45.0 – 46.0 lat. N / 23.0-26.0 long. E, unde apar lumini ciudate în miez de noapte, este numită “zona crepusculară a Europei”.

Referindu-se la această zonă, Gligor Hasa menţionează: “Muntele Gugu – sau al Uriaşilor – închipuind un urieşesc cap de bour” aflat în apropirea “Bătrânului Boreas” şi a muntelui “cu vârful retezat, ca o vatră de foc, unde cei vechi îşi aveau marele altar de sacrificii şi comunicare cu marele Zalmoxis”, locul unde se afla “tarabostele Duras, ajuns la bătrâneţe ducele triburilor ce-şi aveau reşedinţa în Muntele Gugu”, locul unde “într-o seară de popas au ieşit flăcări din pământ”.

Aboneaza-te prin Feedburner !

Introdu adresa de mail pentru a primi noutati.

Join 96 other subscribers

Articolele saptamanii

Top articole

Contacte si Informatii

Retele sociale

Cele mai populare categorii

© 2013 Magazin Cultural Ştiinţific All rights reserved.