Postari etichetate ca: Mistere din Romania inapoi la pag. principala

Dispariţia unui sat : Fata Dispariţia unui sat : Fata(0)

Primele localităţi atestate documentar din perimetrul comunei Dumitra, Bistriţa, au fost satele româneşti Fata, Bacea şi Ţaga. La 1243 se vorbea despre ele într-un document de danie al regelui Bela al IV-lea către comiţii germani Lentenk şi Hermann, ca răsplată pentru sprijinul acordat regelui în timpul invaziei mongole din anul 1241. Satul Fata a dispărut însă în mod misterios.

Potrivit lui Iulian Marţian, care scrie un studiu despre satul Fata în ”Arhiva someşană”, “teritorul ce se extinde de la panta de sud a seriei de dealuri înalte care se ridică în preajma oraşului Năsăud, din malul stâng al Someşului până în culmea numită Dealul târgului situată în nord de oraşul Bistriţa, era proprietatea a trei sate: Dumitrea-Mare, Terpiu şi Cepan ai căror trei mii de locuitori saşi stăpâneau aproape 20.000 iughere cadastrale de pământ roditor. (…) Locuitorii din aceste sate trăiau în bunăstare, mai ales cei din Dumitrea-Mare şi Terpiu, în vreme ce cei din Cepan erau mai săraci fiindcă antecesorii lor au căzut în iobăgie”.

Satul Fata, o dispariţie misterioasă

Despre acest sat dispărut sunt cunoscute următoarele legende: “A fost odată, între Dumitrea Mare şi între Terpiu, un sat locuit de români care se numea Fata. Şi s-a întâmplat că, în urma unei epidemii, au murit toţi locuitorii satului şi nu au rămas în viaţă decât două fete, dintre care pe una a adoptat-o Dumitrea-Mare, iar pe cealaltă Terpiu. Astfel a trecut jumătate din proprietatea satului Fata asupra Dumitrei-Mari, iar cealaltă jumătate asupra Terpiului”.

A doua legendă spune că “locuitorii saşi din Dumitrea-Mare şi din Terpiu au cumpărat satul care s-a numit Fata de la proprietarii nobili, împreună cu alte trei cătune cu care ocaziune locuitorii din Ţerpiu au plătit preţul cumpărării în aur, astfel că galbinii nu s-au numărat, ci s-au măsurat în vase de lemn”.

A treia legendă arată că “a fost odată aproape de Dumitrea-Mare dinspre Cepan un sat mic locuit de nişte oameni despre care nu se ştie cărei naţiuni aparţineau, dar se spune că era un popor viguros, ba chiar uriaş. Aceşti oameni păgubeau adese pe locuitorii din Dumitrea-Mare în mod simţitor, astfel că vara când dumitrenii erau la lucrul câmpului, ori dumineca când erau în biserică ei năvăleau asupra satului şi jăfuiau şi prădau ce puteau. Cu toate că locuitorii din Dumitrea-Mare ar fi putut să-i nimicească foarte uşor pe acei duşmani fiindcă ei erau puţini la număr, totuş nu au voit să se facă vinovaţi de o atare faptă fără permisiunea autorităţilor. Deci dumitrenii s-au adresat cu o cerere la împăratul în care se spunea la început că pe teritorul lor se găseşte un spin care împiedecă cultivarea unei părţi mari a pământului celui mai bun, şi se încheia cu rugămintea să li se dea voie să extirpeze acel spin. Când ajunsă cererea la împăratul, acesta nu era acasă, iar împărăteasa o citi şi le dădu voie dumitrenilor să extirpeze spinul adăogând că în vederea acelui scop nici nu era nevoie de a cere permisiune în scris. Dar dumitrenii îndată ce au primit răspunsul s-au năpustit asupra satului Fata şi au ucis-pe toţi locuitorii acelui sat şi nu scăpat de moarte numai o fată care a fugit la un comite ungur pe care îl cunoştea de mai înainte. Acesta a primit-o bine, iar fata i-a dăruit comitelui întreg satul a cărui moştenitoare era şi care se întindea până la satul Şinchereag”.

A patra legendă menţionează că “în satul Fata, după o epidemie de ciumă, nu a rămas în viaţă decât o singură fată cu numele Fatte. Atunci locuitorii din Dumitrea-Mare şi din Terpiu ca să-şi recâştige teritorul satului rămas fără locuitori au recurs la un şiretlic. Adecă ei au făcut o cerere în scris către.principe în care se rugau să li se dea voie să extirpeze spinii din apropierea satelor şi astfel “să îmulţească pământul productiv”. Această cerere a încuviinţat-o principele”.

Examinând toate variantele, istoricii au ajuns la următoarea concluzie: a existat pe vremuri în vecinătatea satelor Dumitra şi Tărpiu un sat cu numele Fata şi locuitorii acestuia au fost ucişi de vecinii lor ca să le ia pământurile. În arhiva judeţului Năsăud, în arhivele satelor Dumitra şi Tărpiu, precum şi în alte publicaţii, se găsesc multe informaţii despre acest sat. Cea mai veche menţiune a satului Fata este din 1243. În plus, în apropierea văii care duce de la Dumitra la Tărpiu, la o răscruce de drumuri a fost descoperită o coloană de piatră de mărimea unui om pe care era inscripţia „Mormântul fetei”. În prezent, acest fragment s-ar găsi în biserica mare din Dumitra, experţii spunând că ar data din epoca romană.

Documentele istorice arată că satul Fata a fost situat pe linia şoselei Năsăud – Bistriţa între satele Cepari şi Dumitra, satul Bacea se afla între Cepari şi Tărpiu, iar satul Ţaga în preajma Tărpiului. Toate aceste sate ar fi aparţinut, înainte de a fi donate, de castrul regal Dobâca, deci locuitorii acelor sate, care erau români, au fost iobagi şi au intrat în conflict cu nobilii din Fata, veniţi tocmai din Germania, cu care s-au certat o lungă perioadă de timp din cauza terenurilor pe care aceştia din urmă le-au primit de la Regele Bela al IV-lea.

Cu toate că nu există o sursă serioasă care să indice că satul a fost atacat precum spun legendele, totuşi există informaţia că nobilii de Fata “s-au stins în linie bărbătească”. E posibil ca actul de violenţă să fi fost îndreptat numai împotriva nobililor.

Se spune că iobagii ar fi complotat chiar cu saşii liberi împotriva nobililor din Fata şi au pus la cale o revoltă în 1437 care a dus la dispariţia misterioasă a acestui sat.

sursa : timponline.ro

Biserica îngropată din Giurgiu Biserica îngropată din Giurgiu(0)

Istoria Catedralei „Adormirea Maici Domnului” este cunoscută aproape de fiecare persoană care trece prin zonă. Mai puţini ştiu că în partea dreaptă a lăcaşului de cult se află vechea biserică, şi de jur-împrejur, chiar şi un cimitir.

Este îndeobşte cunoscut, nu numai printre locuitorii oraşului, dar mai ales printre specialişti, faptul că în vremuri de restrişte, în timpul stăpânirii otomane, creştinii acestei cetăţi dunărene, pentru a nu-şi pierde credinţa strămoşilor, şi-au construit un locaş de cult în măruntaiele pământului. Peste veacuri, până în zilele noastre, s-a putut vedea dovada existenţei unei biserici subterane lângă catedrala episcopală de astăzi.

Fotografiile, pisania şi alte documente sprijină ideea existenţei unei valoroase mărturii a creştinismului acestor meleaguri dunărene ascunse încă sub pământ şi, de aceea, cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor şi Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu, dar şi al Muzeului Judeţean ,,Teohari Antonescu” din judeţul Giurgiu, am făcut toate demersurile pentru obţinerea unei autorizaţii de cercetare arheologică preventivă.

O dată cu obţinerea acestei autorizaţii, începând cu ziua de 9 iunie 2008, sub conducerea arheologilor renumiţi, Francisc Cristian Schuster şi Ecaterina Ţânţăreanu, au început săpăturile arheologice în situl „Giurgiu- Biserica Adormirea Maicii Domnului“. Episcopia Giurgiului a asigurat echipei de cercetători condiţii optime pentru desfăşurarea acestei activităţi.

De altfel, textul unei inscripţii cioplite în piatră, în limba română, scrisă cu caractere chirilice, păstrată în catedrală, relevă că aici se află o biserică subterană. „Inscripţie deasupra monumentului/Subt acest monument zidit/Jertfelnic bisericii vechi existând/ La anul 1806 în pământ clădită/Cu hramul Adormirea Maicii Domnului slăvită/Sub oblăduire otomană fiind/Neîngăduit deasupra a fi zidită/La anul 1851 din nou s-a înfiinţat/Sub acel hram înălţat/Şi cea veche s-a stricat/Prin îndemnul Părintelui Protopop/Anume Drăgan Mirodat/Sub îngrijirea dumnealor/ Manole Grabobici şi Daniil Denea/Epitropii acestei biserici/În a jertfelnicului mărire/Întru veşnica pomenire/ Scriitor Dascălu Dumitru, an 1859.”

Misterele de la Sânpetru, Hunedoara Misterele de la Sânpetru, Hunedoara(0)

Dealul din spatele Castelului Corvinilor pare un simplu “suport” pentru un releu mare şi-atât. Doar dacă urci pe el şi ajungi în vârf îţi dai seama că nu e chiar aşa. Drumeagul ce trece pe lângă staţia de apă şi continuă pieziş, formând şi o serpentină, te duce spre un val de pământ înalt de trei metri. După ce treci de valul de pământ te trezeşti, practic, pe un platou de o jumătate de hectar. Dacă n-ai mai fost demult la plimbare pe-aici, pe lângă releul cel mare, mai vezi unul, apărut mai nou, care deserveşte antenele unor companii de telefonie mobilă. “Amândouă au apărut fără descărcare arheologică. Ăsta mare a fost pus în anii ‘80, iar ăsta mai mic a apărut în 2006”, spune vizibil supărat Cristian Roman, arheologul din cadrul Muzeului “Castelul Corvinilor” care-şi petrece aproape fiecare zi de vară sus, “pe vechea cetate”, o cetate mai veche decât castelul.

Primele urme de locuire găsite în zona Dealului Sânpetru datează din eneolitic, adică de pe la 3.200 î.Hr, explică dr. Cristian Roman. “Primele amenajări de anvergură mai mare apar în secolele Vlll – Vll î.Hr., pe vremea culturii Basarabi, epoca în care se vorbeşte despre o cristalizare a civilizaţiei dacice, cu puţin înainte de apariţia primelor informaţii scrise despre geţi”, adaugă acesta. Povestea locului continuă cu momentul secolului ll î.Hr., când dacii îşi amenajează aici un punct fortificat. Arheologul consultat de noi evită să-i spună “cetate”, în lipsa unor informaţii foarte clare. “Am surprins doar pe partea vestică un zid de piatră, din perioada dacică, zid care nu era construit în aceeaşi tehnică în care au fost ridicate zidurile cetăţilor din Munţii Orăştiei. Vorbim de un zid cu baza de piatră, continuat apoi, pe verticală, cu o structură de lemn. În interiorul acestei structuri defensive am surprins urme de locuinţe, gropi care, mai întâi, probabil, erau pentru provizii, apoi erau transformate în gropi menajere, dar şi şanţuri de drenare a apei. Toate aceste structuri durează până la cucerirea romană (105 – 106 d.Hr. – n.red.). Date despre un număr estimativ de locuitori vom avea după ce vom studia integral cimitirul (aflat undeva la baza dealului, pe latura estică – n.red.)”, mai spune Cristi Roman.

În secolul X apar dovezi ale unei locuiri medievale, cum ar fi cimitirul de pe “Dealul cu comori” de la Răcăştie (localnicii care lucrau terenul acolo se mai trezeau cu diferite obiecte metalice ieşite dintr-un cimitir vechi, motiv pentru care au numit astfel zona). Datele cercetărilor făcute până acum certifică faptul că, pe acea vreme, pe Sânpetru exista o fortificaţie cu ziduri de pământ, iar la bazele dealului se afla o aşezare destul de numeroasă. Fortificaţia de pământ dispare după invazia tătară din 1240 – 1241. Regalitatea maghiară decide apoi ca fiecare fortificaţie să fie făcută doar din piatră. Acesta este motivul pentru care cetatea de pe Sânpetru este abandonată în favoarea alteia, ridicate pe amplasamentul actual al Castelului Corvinilor.
Enigme, fel de fel

“Nu ştim ce a fost aici după retragerea Aureliană, până în secolul X. Pe epoca romană există descoperiri la baza dealului, care atestă o aşezare romană orientată mai mult spre agricultură. Peste deal, la Teliuc şi Ghelari aveam coloniştii specializaţi în prelucrarea fierului. Însă din secolul lll şi până în secolul X nu avem aici migratori sau slavi timpurii. Ştim clar că la finele secolului al Xlll-lea se constituie Domeniul Hunedoarei. Din păcate, nu ştim dacă acest domeniu avea deja un punct fortificat, pentru că documentul din 1409 (cel prin care Regele Sigismund de Luxemburg îi dăruieşte Cneazului Voicu, tatăl lui Iancu de Hunedoara, domeniul – n.r.) face referire doar la o moşie, nu şi la vreo cetate”, spune Silviu Oţa, arheolog în cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR) Bucureşti, coordonatorul şantierului arheologic de pe Sânpetru.

 


Pe Sânpetru nu e nevoie să sapi decât 10 – 20 de centimetri ca să găseşti urme de locuire medievală şi antică

Gravuri şi imagini vechi, din secolele XVlll şi XlX, arată însă că zona nu a fost abandonată întru totul. Conform imaginilor, pe Dealul Sânpetru exista pe-atunci un turn medieval, turn care, coincidenţă sau nu, ar fi dispărut la 1893-1894, perioada în care se finaliza construcţia uzinelor de fier. Arheologii nu au apucat însă să meargă şi pe acest fir de poveste, aşa că nu pot confirma sau infirma supoziţiile apărute în urma re-descoperirii unor imagini de epocă.

“Avem aici, la Hunedoara, un spaţiu unic în Transilvania şi, probabil, în întreaga Românie actuală. E vorba de un spaţiu locuit din preistorie, pe care a fost apoi o fortificaţie dacică, urmată de una dintre cele mai mari fortificaţii de pământ din Transilvania, înlocuită apoi cu una de piatră. Pe doar câteva hectare, se află o fortificaţie medievală, un cimitir antic, un cimitir medieval şi un castel al cărui sistem defensiv era mult mai extins şi mai complex decât ce se mai vede astăzi. Pe scurt, pe o suprafaţă foarte mică, avem 1.000 de întrebări pe care încă ni le punem şi vreo două – trei răspunsuri, că nu suntem chiar atât de nepricepuţi”, completează, glumind puţin, Cristian Roman.

De fapt, deşi vorbim de o aşezare dacică deosebit de importantă, care apăra intrarea spre zona zăcămintelor de fier de la Teliuc şi Ghelari, numărul campaniilor intense de săpături arheologice este extrem de redus. Prima săpătură arheologică a avut loc aici abia în 1989, sub coordonarea profesorului Tiberiu Mariş. Alte campanii mai susţinute s-au derulat abia în 2004, 2006, 2008 şi 2009. Acum cercetarea arheologică este făcută pe baza unui parteneriat cu MNIR din Bucureşti, pe durata a trei ani. Acesta este primul an din cei trei ai înţelegerii, însă până acum nu s-au găsit banii necesari unor lucrări de amploare. “Când nu sunt bani, lucrăm cu voluntari. Indiferent de problemele financiare, o cercetare arheologică trebuie să meargă mai departe. Ne ajută foarte mult tinerii pasionaţi de istorie, biologie şi fizică, precum şi membrii diferitelor ONG-uri, precum «Ordinul Cavalerilor de Hunedoara», «Castelul din Carpaţi» sau «Cercetaşii României»”, explică arheologul din cadrul Muzeului “Castelul Corvinilor”. Cristian Roman adaugă că efortul ştiinţific a fost susţinut financiar în perioada 2004 – 2008 de către Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu şi Muzeul Brăilei, perioadă în care la Hunedoara, lângă Castel şi pe Dealul Sânpetru, au fost făcute câteva descoperiri în premieră pentru istoria umanităţii: o necropolă antică ce avea o secţiune separată dedicată copiilor daci cu vârste cuprinse între câteva luni şi şapte ani, sau mormântul unui lider al comunităţii dacilor de aici. Cercetarea este însă mult mai complexă şi implică, pe lângă arheologi, antropologi, informaticieni, geologi şi geofizicieni. “România reprezintă o pată albă pe harta genetică a Europei. La Hunedoara, prin această cercetare multi-disciplinară se pot lămuri multe chestiuni din acest domeniu, pe lângă detaliile oarecum intime ale celor care au locuit această zonă atât în antichitate cât şi în Evul Mediu”, adaugă dr. Cristian Roman.

Descoperirile făcute în ultimii ani lângă Castelul Corvinilor şi pe Dealul Sânpetru pun, practic, Hunedoara pe harta punctelor importante ale antichităţii situate pe teritoriul actual al României. Din cartea intitulată “Vestigiile dacice de la Hunedoara”, semnată de V. Sîrbu, S. A. Luca, C. Roman, S. Purece, D. Diaconescu, N. Cerişer aflăm că la Hunedoara, în Grădina Castelului, a fost descoperită o zonă cu depuneri şi morminte, datând din epocă dacică.

La data publicării volumului (2007), se menţiona că au fost descoperite 30 de depuneri, cuprinzând 52 de indivizi, dintre care patru incineraţi. Numărul indivizilor depuşi varia de la unu la şase, unii depuşi întregi, de la alţii, în schimb, s-au găsit doar câteva oase. Majoritatea – 35 – aveau vârsta de până la şase ani. Rămăşiţele incinerate aparţin unor maturi. Se remarca numărul mare de piese de port depuse alături: fibule, cercei, pandantive. Descoperirile se datează în două etape: sfârşitul sec. II – mijlocul sec. I î. Hr: cei patru indivizi incineraţi, respectiv, a doua jumătate a sec. I d. Hr.

Autorii descoperirii se întreabă dacă este vorba de o necropolă sau o incintă sacră şi înaintează o ipoteză: “Poate că în această perioadă de schimbări profunde în viaţa spirituală a geto-dacilor se constată o întrepătrundere/unificare între cele două tipuri de situri, care reflectă noile mentalităţi ale comunităţilor despre lumea zeilor şi defuncţilor”. Printre complexele cercetate în Grădina Castelului din Hunedoara se numără şi mormântul unui războinic dac datat între 150 – jumătatea sec. I î. Hr.

Autor Ciprian Iancu

Secularizarea averilor mănăstireşti Secularizarea averilor mănăstireşti(0)

Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la o decizie pe cât de controversată, pe atât de puţin cunoscută. Pe 17 decembrie 1863, Parlamentul vota cu 97 de voturi pentru şi 3 împotrivă, legea prin care o treime din suprafaţele Moldovei şi Munteniei aflate în posesia mănăstirilor au fost confiscate.

În cea mai mare parte era vorba despre averile mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte din Grecia şi ţara Sfântă, adică acele mănăstiri care funcţionau ca societăţi comerciale, administrate de egumeni greci, de unde toate veniturile plecau la mănăstirile mamă din Grecia şi ţara Sfântă. Din nefericire, pentru a nu supăra Imperiul Otoman, legea a cuprins şi mănăstirile nînchinate, făcând un mare deserviciu monahismului românesc, de unde caracterul secularizant al legii şi chiar antiromânesc.

Inca din vechime a existat obiceiul ca domnitorii si boierii instariti sa faca donatii de seama bisericilor si manastirilor ctitorite. In randul acestor donatii, pe langa obiecte de cult si bunuri mobile, se aflau aproape intotdeuna si bunuri imobile, precum: sate, mosii, lacuri, rauri, paduri etc. Astfel, in timp, unele manastiri si biserici de mir au ajuns sa posede averi insemnate.

Incepand cu secolul al XII-lea, odata cu cresterea influentei politice grecesti, mai multe biserici si manastiri din Tara Romaneasca si din Moldova au fost “inchinate” unor manastiri grecesti din muntele Athos, precum si altora asemenea, din Patriarhiile de Constantinopol, Alexandria si Ierusalim. Aceasta “inchinare” implica, pe langa adoptarea unor reguli administrative specifice, si trimiterea in strainatate a intregului venit al unitatii de cult respective.

Mai inainte de reforma administrativa privind averile manastiresti, aproximativ un sfert din suprafata arabila a tarii, precum si multa padure, apartinea manastirilor si bisericilor “inchinate”. Veniturile obtinute de pe urma acestor proprietati, ajungand la niste sume enorme, fie treceau granitele tarii, fie erau cheltuite in tara, insa in folosul propriu al strainilor. Mai mult, calugarii greci, aflati la conducerea locasurilor de cult “inchinate”, refuzau hotarat platirea impozitelor anuale catre stat.

In anul 1859, cand otomanii au decretat scutirea locasurilor de cult “inchinate” de la contributiile anuale catre stat, nou-infiintatul guvern roman si-a manifestat autoritatea, sechestrand veniturile acestora. In continuare, in primavara anului 1863, ministrii au hotarat ca limba de oficiere a slujbelor, in bisericile din noul stat, sa fie limba romana, iar nu limba slavona sau limba greaca. In aceste conditii, cand multi calugari greci au cautat sa fuga din tara, luand cu ei cat mai multe lucruri scumpe din manastirile “inchinate”, autoritatile au dispus iesirea acestora din tara numai in baza unui act special si fara a detine bunuri de patrimoniu.

Mai apoi, in vara anului 1863, guvernul tarii a oferit calugarilor greci o suma imensa, drept despagubire, pentru proprietatile din tara, insa patriarhul Sofronie al III-lea al Constantinopolului a refuzat oferta. In pofida atitudinii negative a otomanilor si a rusilor, motivati de interese politice proprii, Guvernul condus de Mihail Kogalniceanun a adoptat legea mult dorita. Cu ajutorul lui Dimitrie Bolintineanu si al lui Costache Negri, in ziua de 17/29 decembrie 1863, a fost adoptata “Legea secularizarii averilor manastiresti”, care prevedea urmatoarele:

“Toate averile manastiresti inchinate si neinchinate, precum si alte legate publice sau daruri facute de diferiti testatori si donatori din Principatele Unite la Sfantul Mormant, la Muntele Athos, la Sinai, precum si la mitropolii, episcopii si la metoacele lor de aici, din tara, si la alte manastiri si biserici din orase sau la asezaminte de binefacere si de utilitate publica, se proclama domenii ale Statului Roman, iar veniturile acestor asezaminte vor fi cuprinse in bugetul general al statului.”

Pana la aceasta data, aproximativ un sfert din suprafata arabila a tarii a apartinut manastirilor si bisericilor “inchinate”, adica strainilor, precum si numeroase paduri. Prin reforma au fost secularizate 75 de manastiri “inchinate” grecilor, 44 din Tara Romaneasca si 31 din Moldova, toate detinand pana atunci 560 de mosii. Dintre aceste mosii, multe au fost folosite pentru improprietarirea taranilor, in cadrul “Reformei agrare”.

Aceeasi lege prevedea ca statul sa ofere grecilor o compensatie baneasca de 82 de milioane de lei, din care, dupa plata tuturor datiilor restante catre stat, mai ramaneau 31 de milioane de lei. Refuzand suma alocata, Patriarhia din Grecia a mizat pe un ajutor venit din partea otomanilor sau a rusilor, insa acest ajutor nu a mai venit, drept pentru care, calugarii greci au pierdut si suma respectiva.

Secularizarea averilor manastiresti nu a tinut insa cont de faptele istorice semnificative ale trecutului, astfel incat, o seama de manastiri ortodoxe din Sfantul Munte Athos  au fost lipsite de mosii si terenuri primite in dar de la domnitori precum Stefan cel Mare si Mihai Viteazul. Reforma lui Cuza nu a vizat deci numai locasurile de cult romanesti “inchinate” dupa anul 1100, ci si pe cele mult mai vechi. De asemenea, legea secularizarii a vizat, din pacate, si averile manastirilor romanesti.

Dincolo de aspectul material, prin care statul a reuşit să pună mâna pe o avere uriaşă, înfiinţând pentru administrarea acesteia vestitele Domenii ale Statului, legea a distrus pentru totdeauna comori inestimabile din domeniul artelor, culturii scrise şi patrimoniului religios. Mii de obiecte de cult, cărţi rare, manuscrise rarisime, documente de proprietate şi acte unice pentru anumite aşezări monahale sau moşii voievodale au plecat cu egumenii greci şu duse au fost.

Pe de altă parte au fost desfiinţate mănăstiri seculare printr-o lege care nu a mai îngăduit monahilor să rămână în mănăstire, fiind din punct de vedere politic o decizie egalată doar prin Decretul 410 din 1959, când au fost închise aproape toate aşezămintele de cult din România.

Spiritualitatea dacică Spiritualitatea dacică(0)

Studiul spiritualităţii unui popor antic nu este uşor de realizat, datorită opiniilor contradictorii ale istoricilor şi de asemenea datorită absenţei unor dovezi directe şi clare. În ceea ce-i priveşte pe daci, mărturiile istorice ne oferă totuşi nişte puncte de plecare foarte clare care atestă specificitatea spirituală a acestora în cadrul culturilor antice europene, şi chiar înrudirea spiritualităţii dacice mai degrabă cu tradiţiile orientale.

Dacii, ne spun mai mulţi istorici, credeau în nemurire, erau convinşi că sunt nemuritori. De aici, deduc marii cronicari ai antichităţii, decurgea eroismul lor legendar care le-a adus faima de a fi “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Oricum, lipsa fricii de moarte atestă un nivel spiritual elevat, întrucât teama de moarte este considerată în toate tradiţiile spirituale autentice unul dintre cele mai dificile obstacole pe calea spirituală.

Regalitatea la daco-geţi era considerată de autorii antici ca având un caracter sacru. Cu toate că nici Burebista, nici Decebal nu şi-au asumat prerogative de ordin religios, totuşi se credea, după cum nota Criton, medicul împăratului Traian, că Marele Preot îi transmitea regelui anumite puteri supranaturale. În tradiţia orientală, în special indiană şi chineză (taoistă) se insistă asupra faptului că toţi conducătorii naţiunilor trebuie să fie în primul rând mari înţelepţi sau sfinţi, iar textul fundamental al tradiţiei taoiste (Tao Te King, Cartea cărării şi a virtuţii), conţine multe îndrumări spirituale destinate conducătorilor neamurilor. În plus, existau anumite iniţieri spirituale şi mistere destinate doar acestora.

“Zeul Suprem al dacilor este fără nume, fără calificare”, ne spune Strabon, şi recunoaştem aici credinţa vedică în existenţa unui Dumnezeu – Suprem Absolut – fără nume, atribute, sau formă, fără echivalent în tradiţiile europene antice, Dumnezeu Tatăl din creştinism.

Medicul grec Dioscoride (sec I e.n.) ne-a transmis o listă de 42 de plante medicinale folosite de daci. În concepţia medicală a dacilor, trupul trebuie tratat ca un ansamblu, împreună cu psihicul, chiar Platon relatând faptul că învăţăturile lui Zalmoxis spuneau că trupul trebuie tratat împreună cu sufletul. Remarcăm aici viziunea asemănătoare cu a medicinii tradiţionale indiene, sistemul Ayurveda, şi chiar cu cea a sistemului yoga.

Dacii erau vegetarieni, lucru remarcabil în antichitatea europeană, viziunea istorică simplistă fiind aceea că omul primitiv era un vânător.

Religia dacilor era iniţiatică şi misterică, caracterizată de actul iniţiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifica “cealaltă lume”, adică o locuinţă subterană sau grotă. Herodot confirmă faptul că dacii aveau asociaţii spirituale secrete formate din iniţiaţi.

Toate aceste elemente sunt atestate de documente istorice antice. În plus, viziunea unor faimoşi istorici sau filozofi precum Anton Dumitriu, Nicolae Densuşianu, Vasile Lovinescu, Mircea Eliade şi Nicolae Miulescu dau o nouă dimensiune spiritualităţii dacice. Trebuie însă să clarificăm faptul că în această viziune iniţiatică, filonul spiritual al tradiţiei dacice este mult mai vechi decât mărturiile istorice citate anterior, acestea fiind doar “rămăşiţele” acestuia.

Este cunoscut faptul că deja în vremea lui Burebista s-a interzis cultura viţei de vie (din iniţiativa preotului iniţiat Deceneu), iar sacrificiul uman practicat de daci în vremea lui Herodot atestă de asemenea decăderea acestei spiritualităţi, pentru că nici o tradiţie spirituală autentică nu admite sub nici o formă sacrificiul uman, şi nici măcar animal.

Sintetizând informaţiile diferiţilor autori, ne putem reprezenta o imagine a spiritualităţii dacice, în perioada sa de glorie: un cult preponderent solar, generând o extraordinară forţă interioară (confirmată de lipsa fricii de moarte). Iniţiaţii daci aveau fără îndoială o stare foarte profundă de comuniune cu natura şi chiar detaşare de aspectele materiale, trăiau în grupuri spirituale (cel mai probabil, separat – bărbaţii şi femeile).

Se mai spune despre ei că stăpâneau dedublarea astrală şi aveau stări profunde de transă extatică, iar iniţierile propriu-zise erau însoţite sau condiţionate de teste iniţiatice extrem de dificile…

Silviu N. Dragomir, în lucrarea « Controverse », evidenţiază un aspect tulburător legat de pierderea, în decursul timpului, a numeroase documente istorice care ar fi fost foarte preţioase pentru restabilirea adevărului istoric în ceea ce-i priveşte pe strămoşii noştri, dacii. De exemplu, despre limba dacilor nu ne-au parvenit din istorie nici un fel de date certe, toate lucrările de referinţă fiind pierdute una câte una, într-un mod cu totul straniu.

Astfel, Dacia, jurnalul împăratului Caius Ulpius Traianus, s-a pierdut cu totul ilogic; Getica, scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian, a avut aceeaşă soartă; Istoria geţilor, a prelatului-filozof Dios Chrysostomos, numit şi Ioan Gură de Aur, s-a pierdut şi ea într-un mod total nejustificat pentru o lucrare scrisă de un filozof de o asemenea talie; Getica, o sinteză realizată de nepotul acestuia din urmă, cunoscut sub numele de Dios Cassius Coceianus, a dispărut în mod similar fără nici o urmă, iar din impresionanta lucrare Istoria Romanilor, scrisă în 24 de volume de alexandrinul Appianus, un istoric grec care a relatat în mod special cuceririle romane, s-a pierdut numai cartea a XIII-a, exact cea care se referea la geto-daci.

Şi există încă multe alte exemple de memorii, istorii etc., printre care merită să menţionăm şi poeziile lui Ovidiu scrise în limba geţilor în cursul exilului său în Dacia, la rândul lor singurele versuri dispărute din întreaga sa operă rămasă aproape intactă.

Dovezile arheologice nu au fost nici ele cruţate: Munţii Orăştie, păstrători de cultură şi civilizaţie geto-dacă, au fost sistematic prădaţi şi jefuiţi de tezaurele lor istorice, începând desigur cu distrugerea realizată de romani. În Evul Mediu, Regii Ungariei şi Austriei, Matei Corvin şi Carol al VI-lea, au organizat pe Mureş şi pe Dunăre, purtând plutit spre Budapesta şi Viena, interminabile convoaie de transport cu relicve arheologice destinate pierzării.

În luna septembrie a anului 1832 arheologul J. Ackner a descoperit la Sarmisegetuza o foarte frumoasă, interesantă, dar şi extrem de reprezentativă piesă arheologică: Victoria dacică înconjurată de genii, un mozaic care, printre altele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioase simboluri, care înconjurau un înscris tainic, rămas nedescifrat.

Această relicvă, atât de preţioasă pentru neamul nostru, a dispărut fără nici o urmă. Întrebat în epocă, arheologul maghiar E. Ballum ar fi declarat că el ştie unde se află acest mozaic, dar „nu poate divulga adevărul din motive politice”.

Pe la 1840, de-a valma cu statui sfărâmate, piesele arheologice erau folosite fără nici un scrupul la construirea şoselelor, a podurilor şi a terasamentelor de cale ferată. Toate acestea l-au făcut pe Gheorhe Bariţiu ca, în 1882 – la un congres din Sibiu, în plin public – să izbucnească în plâns la mărturisirea celor două mari nereuşite ale sale: salvarea Sarmizegetusei şi deschiderea unei universităţi româneşti în Ardeal.

Pe Insula Şerpilor (pe care fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, a „dăruit-o” complet nejustificat Ucrainei) se mai găseau încă, în secolul XIX, ruinele unui imens templu antic, despre care N. Densuşianu ne spune că era închinat lui Apollo. În secolul XIX, acest templu a fost practic „demontat” şi transporatat la Moscova, unde a dispărut cu desăvârşire.

Misterul castelului din Buşteni Misterul castelului din Buşteni(1)

Legenda spune că prinţul Cantacuzino ar fi fost în stare să îmbrace acoperişul castelului din Buşteni în bani de aur, să i se ducă faima în străinătate. Nababul, cum i se spunea în epocă, era moştenitorul unei averi colosale, adunată de-a lungul veacurilor de urmaşii unei mari familii de os domnesc. Boierul putea concura oricând cu regele în ceea ce priveşte bogăţia, dar şi statutul politic sau social. Era un mare iubitor de artă şi avea ambiţia să lase posterităţii edificii şi monumente care să-i poarte numele. Palatele trufaşe din Paris şi Viena l-au inspirat să construiască în ţară edificii demne de blazonul familiei sale, în spiritul tradiţiei, dar şi al modernităţii.

În 1900, a terminat palatul de pe Calea Victoriei, care adăposteşte acum Muzeul “George Enescu”, iar în 1911 a înălţat Castelul Zamora de la Buşteni, menit să umbrească faima Peleşului. La puţin timp, a început şi construcţia celui de-al treilea palat, pe domeniul familiei de la Floreşti. Cantacuzino îi spunea “Micul Trianon”, iar arhitectura trebuia să respecte liniile celebrului palat de la Versailles.

Istoria a fost nedreaptă cu realizările ambiţioase ale Nababului. Grigore Cantacuzino s-a stins din viaţă la numai doi ani după ce a păşit prima dată pe holurile fastuoase ale castelului din Buşteni. Iar proiectul lui din Floreşti nu a mai fost niciodată dus la bun sfârşit. Au venit războaiele mondiale şi soldaţii, nemţi sau ruşi, au luat din cele două palate tot ce au putut. Din Micul Trianon au mai rămas doar ruinele triste, care amintesc totuşi de frumuseţea extraordinară a palatului.

Iar destinul castelului din Buşteni avea să fie crunt în perioada comunistă. Chiar dacă palatul a supravieţuit războiului, şi-a pierdut toată frumuseţea şi gloria în perioada “revoluţiei culturale”. Mobilierul fastuos, oglinzile din argint aduse din Veneţia şi statuile comandate în Franţa au dispărut fără urmă. Picturile de o certă valoare artistică, care împodobeau pereţii, au fost acoperite grosolan cu un strat de vopsea verde, iar clădirea, transformată în sanatoriu pentru bolnavii de tuberculoză. Ca o ironie a sorţii, cei mai mici copii ai lui Gheorghe Cantacuzino muriseră, la vârstă fragedă, de cumplita boală de plămâni, care nu avea leac pe acele vremuri.

Domeniul Castelului Cantacuzino de la Buşteni este unul dintre cele mai frumoase de pe Valea Prahovei. Grădina de la poalele palatului a fost amenajată cu mult bun-gust, după moda parcurilor din marile capitale europene. Se mai văd şi azi cele trei fântâni arteziene şi au rămas martori peste timp copacii aliniaţi de-a lungul aleilor drepte. Curioasă este grota din faţa castelului, care aminteşte de nişte vestigii antropice. Să fi fost doar un capriciu al Nababului sau o încercare de a da un aer boem grădinii? Misterul acestei grote, aflată lângă fântânile arteziene moderne, va rămâne, probabil, pentru totdeauna, nedescifrat. Pare să fie un element ieşit din decor, fără nicio legătură cu palatul fastuos, dar creează o atmosferă romantică deosebită.

Puţini dintre turiştii care îşi fac poze în faţa grotei cunosc legendele sumbre care se povestesc prin împrejurimi. Bătrânii au auzit de la moşii lor că grota exista aici din vremuri vechi, înainte ca locurile acestea să intre în stăpânirea Cantacuzinilor, dar nici unul dintre ei nu a distrus-o. Locul pare să fie bântuit, iar în serile cu furtună dansează lumini nefireşti la intrarea grotei. Oamenii mai spun că se aud vaiere prelungi şi, uneori, se ivesc, preţ de o clipă, năluci de fum printre picăturile de ploaie.

Un blestem greu pare să atârne peste aceste locuri. Zvonurile întunecate au încetat o vreme, odată cu sfinţirea, la 1936, a bisericii aflate în apropierea castelului. Lăcaşul de cult dăinuia aici de la 1800, dar a fost renovat şi închinat Sfântului Mare Mucenic Gheorghe în perioada prosperă dintre cele două războaie mondiale. După 1948, slujbele au fost interzise, iar comuniştii au preluat domeniul Cantacuzino. Jefuit de podoabe şi de mobila preţioasă, palatul a fost transformat în sanatoriu pentru pacienţii cu TBC, dar umblă vorba că funcţia de sanatoriu era numai de faţadă. Înainte de Revoluţie, ceea ce se petrecea între zidurile palatului era un mister adânc şi nici azi nu se poate afla cu exactitate la ce era folosit domeniul Nababului.

Cert este că, pe porţile castelului, intrau mai des maşinile negre ale Securităţii decât ambulanţele. De aici au pornit zvonuri cum că în beciurile castelului ar fi fost supuşi torturii duşmanii fostului regim. Superstiţioşii se tem că sufletele lor chinuite se întorc să bântuie împrejurimile castelului şi grota, care pare să comunice cu beciurile adânci.

Astazi, cladirea împreună cu domeniul de aproape 1.000 de hectare, a fost vândută unui grup de cinci investitori, iar castelul a fost restaurat şi poate fi vizitat, pentru prima dată de la construirea sa.

 

Mistere ascunse  ale Universului Mistere ascunse ale Universului(0)

Universul este un conglomerat  de mistere, atunci când o teorie se presupune a fi reală, o alta se naște care în mare măsură fie o contrazice sau o completează pe precedenta. Oamenii de știință de pe întreg mapamondul lucrează neîncetat pentru a desluși tainele acestui spațiu imens, dar în fiecare zi noi întrebări fără un răspuns cert se nasc.

Viteza de acceleraţie

Până acum nu multă vreme s-a presupus că Universul a ajuns într-un punct în care viteza de expansiune trebuia să se diminueze considerabil. Această teorie este contrazisă de ultimele descoperiri pentru că magnitudinea luminii provenită din exploziile stelelor de la marginea Universului este mult mai mică decât s-a anticipat. Așadar, viteza de accelerație a Universului crește continuu în condițiile în care ea trebuia să scadă. Acest fapt nu poate fi încă explicat și anumiți cercetători îl atribuie ca fiind o fațetă ascunsă sau nedescoperită a gravitației. Probabil că cu cât Universul de dilată cu atât devine mai puțin dens și astfel accelerația se mărește constant.

Fiii stelelor

În diversele culturi antice se vehicula ideea cum că omul este fiul stelelor. Această afirmație este demonstrabilă în ziua de astăzi, mai ales dacă ținem contul că atomii de fier din sânge, atomii de calciu din oase și atomii de oxigen din plămâni sunt mai vechi decât Pământul și s-au aflat odinioară în miezul unei stele gigantice. Universul când s-a născut au existat doar atomi de hidrogen şi heliu, chiar și în prezent aceşti atomi primordiali constituie 90% din masa sa, și abia apoi s-au format celelalte elemente. Aceste elemente s-au format prin explozia stelelor și astfel a luat viața formă. Pentru a transmuta aceste elemente chimice este nevoie de o temperatură și de o presiune care nu pot fi întâlnite decât înăuntrul stelelor. Elementele astfel formate sunt apoi împrăștiate în spațiu odată cu sfârșitul ciclului de viață al stelei.

Găuri negre

Găurile negre sunt un fapt în acest Univers. Ele își au locul bine meritat și conform noilor descoperiri o gaură neagră imensă se află chiar în centrul galaxiei noastre. Orice materie intrată într-o gaură neagră nu mai are cum să iasă, nici chiar lumina sau informația. Stephen Hawking sugerează că în cele din urmă găurile negre se evaporă și astfel materia captivă trebuie să devină liberă. Dar, până în prezent, telescoapele noastre nu au detectat nimic atunci când au fost îndreptate către o gaură neagră – regiunile respective sunt lipsite de orice informație.

Univers finit

De-a lungul timpului s-a născut teoria care susținea că Universul este infinit. Cercetătorii nu pot da un răspuns clar nici în prezent, dar sunt foarte multe voci care spun că această infinitate a Universului de fapt este și ea finită. Dacă nu este infinit şi ar fi să călătorim într-o anumită direcţie, în cele din urmă am ajunge de unde am plecat, pentru că un univers finit ar trebui să fie curbat. Probabil că din cauza curburii s-a născut și ideea de Univers infinit, în orice parte călătorești este aproape imposibil să ajungi în locul inițial.

Aboneaza-te prin Feedburner !

Introdu adresa de mail pentru a primi noutati.

Join 96 other subscribers

Articolele saptamanii

Top articole

Contacte si Informatii

Retele sociale

Cele mai populare categorii

© 2013 Magazin Cultural Ştiinţific All rights reserved.