Postari etichetate ca: Mistere din Romania inapoi la pag. principala

Dezastrul de la Certej, 1971 Dezastrul de la Certej, 1971(1)

În urmă cu exact 42 de ani, aproape 100 de oameni au murit la Certej, judeţul Hunedoara, după ce digul iazului de decantare aflat la marginea localităţii s-a rupt, iar nămolul toxic a înghiţit un întreg cartier.

Fostul orăşel minier Certej îşi trăieşte în anonimat tranziţia dintre epoca apusă a celor peste două secole de exploatare a minelor de aur şi minereuri complexe şi cea a exploatărilor aurifere care vor demara în următorii ani. Mica localitate aflată în apropierea municipiului Deva supravieţuieşte în sărăcie, păstrând povara celui mai mare dezastru ecologic petrecut în ultimul secol în România.

În urmă cu 42 de ani, în dimineaţa zilei de 30 octombrie 1971, digul iazulului de decantare al minelor din Certej s-a rupt din senin. Peste 300.000 de metri cubi de steril au ras totul în calea lor, în numai un sfert de oră. Nămolul cu cianuri şi steril s-a prăvălit peste cartierul muncitoresc şi a distrus şase blocuri, un cămin de nefamilişti, peste 20 de gospodării, o popicărie şi alte construcţii care urmau să facă din Certej unul dintre orăşelele de seamă ale epocii comuniste.

Avalanşa de steril toxic a ucis 89 de oameni şi a rănit alţi 76, potrivit Procuraturii judeţene, care a anchetat timp de doi ani împrejurările dezastrului. Foştii mineri din Certej îşi amintesc că numărul victimelor a fost mai mare, însă procurorii din acea vreme au dorit să minimalizeze urmările catastrofei.

Multe dintre cadavre, cu hainele arse şi feţele tumefiate, nu au mai putut fi identificate. Ancheta a durat doi ani, însă nu a fost găsit niciun vinovat pentru catastrofă. „Nu se poate reţine vinovăţia vreunei persoane, lipsind răspunderea penală pentru această faptă“, au precizat anchetatorii, în dosarul Certej 1971.

Potrivit datelor oficiale păstrate în Arhivele Naţionale, Comisia de cercetare tehnică a tragediei de la Certej a constatat că o posibilă cauză a prăbuşirii haldei a fost pierderea în timp a stabilităţii masivului de steril pe una dintre laturi, din cauza creşterii peste limita critică în înălţime.

Patru decenii au trecut de la tragedie. Între timp, proiectul construirii orăşelului Certej a fost abandonat, chiar dacă aproape 20 de blocuri au luat locul caselor, iar o nouă exploatare minieră a fost deschisă în anii ’80, în imediata apropiere a fostului iaz de decantare, pentru ca în prezent să arate ca un complex de clădiri părăsite. Amintirile nopţii de groază din 30 octombrie 1971 încă îi bântuie pe foştii mineri.

Unii au încercat să dea o explicaţie catastrofei. „Digul iazului de decantare s-a tot înălţat, pentru că exploatarea minieră se afla în plin avânt. Peste sterilul provenit din spălarea minereului de aur au fost depozitate zeci de mii de metri cubi de steril de mineruri complexe, care este mai greu, şi astfel a dus la ruperea digului“, povesteşte Petru Vasiu, un fost operator la Preparaţia minieră Coranda din Certej.

Alţi foşti angajaţi ai minelor nu-şi mai amintesc decât de morţii purtaţi de valurile de nămol din acea dimineaţă. „M-au trezit gemetele şi urletele din depărtare. Ceaţa groasă acoperise locul dezastrului, iar când negura s-a risipit, am văzut cum nămolul măturase blocurile. Am văzut cadavrele  sfârtecate, copii şi oameni. Printre morţi se afla şi şeful de post din Certej. Cu o seară în urmă se mutase cu chirie, singur, într-unul dintre apartamentele noi. A murit sub dărâmături în chiar prima noapte petrecută în noua locuinţă“, a povestit Costică Sauciuc (57 de ani), care era elev la vremea tragediei.

Localnicul îşi aminteşte că în următoarele două săptămâni de la momentul catastrofei, Certejul fusese izolat de restul lumii. La faţa locului au fost mobilizaţi militari şi miliţieni, iar Securitatea supraveghea toate activităţile. Morţii erau depozitaţi în căminul cultural, unde erau spălaţi, îmbrăcaţi în salopete şi înhumaţi. S-a încercat minimalizarea tragediei şi ştergerea urmărilor ei. Totuşi, nu sunt puţini cei care spun că, în realitate, numărul morţilor a depăşit o sută de persoane. În timpul acţiunilor de căutare a victimelor îngropate în nămol, mai mulţi militari şi-au pierdut viaţa. „Atunci, patru sau cinci militari aduşi să caute cadavrele au murit înecaţi în fântânile care erau acoperite de nămol. Cădeau în ele şi pur şi simplu erau înghiţiţi de pământ. În blocurile prăbuşite nu se ştia câţi oameni locuiau. Au murit mai mulţi decât spuneau anchetatorii“, povesteşte fostul miner Dumitru Burdea (65 de ani). Bărbatul a trăit intens clipele de groază care au urmat ruperii digului.

Sterilul s-a prăvălit cu o viteză ameţitoare, purtând cu el rămăşiţe de blocuri, case şi oameni. Cadavrele înecate au fost purtate de valul de nămol până în curtea sa, aflată la aproape doi kilometri de locul vechiului iaz minier. Peste iazul de decantare a fost plantată, în anii următori, o pădure, iar pe locul fostelor blocuri distruse din temelii a fost înfiinţată exploatarea Coranda. Sinistraţilor le-au fost acordate apartamente în Deva. Au fost şi oameni care au „fentat“ moartea în dimineaţa catastrofei. „O bătrână adormise pe o căpiţă de fân, păzindu-şi animalele. Claia a fost luată de avalanşă, iar femeia s-a trezit a doua zi, pe ea, la capătul Certejului. Cu o seară în urmă avusese loc un botez. Se spune că, în afara pruncului, toţi cei prezenţi la botez au murit“, povesteşte Ionel Stângaciu, un alt fost miner.

Deşi se află la doar 20 de kilometri de reşedinţa judeţului Hunedoara, Certeju de Sus pare izolat de civilizaţie. Cea mai mare parte a fostei localităţi miniere este ocupată de ruinele exploatării. Zona industrială a fost lăsată în grija câtorva agenţi de pază şi a haitelor de câini. În partea „urbană“ a localităţii, blocurile de locuinţe nu au căldură, iar apa de la robinet nu prea are presiune. Un pârâu roşiatic curge dinspre gurile fostelor mine, trecând prin gospodăriile sătenilor. În atmosfera comunei care nu a mai devenit oraş, puţini dintre localnici îşi mai păstrează optimismul.

adevarul.ro

Ungurul care a rupt oasele lui Horea Ungurul care a rupt oasele lui Horea(0)

Grancea Rakoczy este călăul  care și-a trecut în „palmares“ aplicarea pedepsei cu moartea pentru capii Răscoalei de la 1784-1785, prin zdrobirea oaselor cu roata. Informații prețioase despre sângerosul ritual sunt furnizate tocmai de scrisoarea prin care crudul personaj își cerea în urmă cu 228 de ani răsplata pentru truda sa.

Călăul apare permanent în actele oficiale ale orașului Alba Iulia. În conscripţia din 1673, pe Uliţa Ţiganilor din oraşul vechi, între cele 29 de proprietăţi, locuia şi călăul. La 1784, în timpul răscoalei iobagilor români conduse de Horea, Cloșca și Crișan, responsabil de această ocupație sângeroasă era Grancea Rakoczy. Este omul însărcinat de autoritățile vremii să pună în practică una dintre cele mai drastice pedepse, frângerea trupului cu roata.

Horea şi Cloşca au fost prinşi prin trădare la sfârşitul anului 1784. Ulterior, au fost încarceraţi, în celule separate, la porţile a III-a şi a IV-a ale Cetăţii din Alba Iulia. Crişan, al treilea conducător al Răscoalei, a fost întemniţat în vechiul corp de gardă al Cetății, o clădire azi dispărută, până în 13 februarie 1785, când şi-a pus capăt zilelor. Ancheta comisiei imperiale de la Alba Iulia a durat aproape o lună, până la 24 februarie 1785. Ca să se poată îndeplini ordinul împăratului de la Viena, a fost adăugat sentinţei articolul ce prevedea pedeapsa cu moartea prin zdrobirea oaselor condamnatului cu roata pentru fapte de tâlhărie şi omoruri la drumul mare, cu scopul de a da un exemplu.

În sentința pronunțată la 26 februarie 1785, publicată de publicată de Claudia Băluță, se spune: „În procesul criminal intentat contra lui Horea, numit altminterea şi Ursu Nicola, din comuna Râu Mare, din Marele Principat al Transilvaniei, în etate de vreo 54 de ani, de religie neunită, căsătorit şi supus cameral, apoi contra lui Ion Cloşca din Cărpiniş, tot din Marele principat, (în etate de vreo 30 de ani, de religie neunită, căsătorit şi de asemenea supus cameral, Comisia aulică cezaro-regală ordonă prea graţios din partea Majestăţii Sale să cerceteze tulburările şi să cheme la ordine pe ţărani, a stabilit în drept, potrivit legilor preaînalte:… amândoi, Horea Cloşca, în conformitate cu articolul 62 despre tulburări şi tumulturi şi articolul 90, despre tâlharii, să fie aduşi la locul de osândă (Dealul Furcilor) şi acolo să li se frângă cu roata toate membrele corpului începând de jos în sus, mai întâi lui Cloşca apoi lui Horea, corpurile lor să fie tăiate în patru, capul şi părţile corpului să se pună (tragă) pe roate pe lângă diferite drumuri, anume în comunele unde au săvârşit cruzimile cele mai scelerate iar inimile şi măruntaiele lor să fie îngropate la locul supliciului”, se spunea în sentința dată de autoritățile austriece care stăpâneau Transilvania la acea vreme.

Execuţia a avut loc în 28 februarie 1785. O descriere amănunţită a evenimentului sângeros se află în scrisoarea lui Iosif Gabri, profesor în acea vreme la Institutul Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia, trimisă unui prieten al său la Roma,  la 2 martie 1785.  „După cum prevedea sentinţa întocmai aşa, în dimineaţa zilei de 28 februarie pe la ceasurile nouă şi jumătate, Horea şi Cloşca au fost aşezaţi separat pe câte un car special, fiecare fiind însoţit de câte un preot schizmatic (ortodox). Este cu neputinţă să descriu convoiul şi mulţimea care a fost de faţă. Ei au fost însoţiţi de un escadron de cavalerie din Toscana în ţinută de paradă, cu mare pompă, de aproximativ trei sute de pedestraşi orăşeni şi de haiduci. Batalionul pedestraşilor i-a încadrat într-un careu, iar călăreţii s-au aşezat la cele două aripi. Eu, prin bunăvoinţa unui locotenent de cavalerie, am stat călare între batalionul în formă de careu şi între cavalerie şi astfel am văzut de la început execuţia şi parada, cum văd această foaie de hârtie din faţa mea“, relata în urmă cu 228 de ani Iosif Gabri.

Punerea în practică a scenariului sângeros stabilit de autoritățile austriece a căzut în sarcina călăului orașului. Cele mai preţioase informaţii despre cel care i-a zdrobit cu roata pe conducătorii Răscoalei de la 1784-1785 apar tocmai într-o scrisoare pe care a adresat-o judelui oraşului Alba Iulia.

 

Documentul a fost scris în limba maghiară de vreun slujbaş al oraşului în aprilie 1785, la puţin timp după execuţia conducătorilor răscoalei, în care Grancea Rakoczy a avut rolul principal. “E ştiut că în răscoala trecută mulţi din corifeii românilor au fost osândiţi şi a trebuit să-i execut după poruncă. Eram tocmit pentru execuţii tocmai atunci la Sebeş, dar am fost oprit de Nobilul Comitet pentru osândiţii de aici; îmi poruncise să nu mă mişc nicăieri din loc, căci vor fi mulţi de executat. A trebuit deci să-mi las câştigul de acolo – am şi scrisoare despre asta – ca să nu fie nicio întârziere din vina mea. Dar, deşi am executat aici pe corifeii cei mari, pe mulţi tovarăşi de-ai lor, întocmai cum cerea sentinţa şi am cărat împreună cu ucenicii mei în patru părţi trupurile lor tăiate în bucăţi, după poruncă, am cerut şi am umblat în zadar pe la slujbaşii comitatului pentru plata ostenelii mele. Rog deci pe Cinstitul şi Nobilul Jude să-mi îndrepte plângerea acolo unde crede că voi putea dobândi răsplata trudei mele, căci acesta este meşteşugul meu obişnuit şi învăţat şi dacă în acesta sufăr vreo scădere, nu-mi pot ţine nici eu vieaţa… În nădejdea plăţii m-am încărcat şi eu cu mai multe datorii. Aşteptând această dreaptă mângâiere rămân al Domnului Jude şi al Cinstitului şi Nobilului Magistrat, săracă, supusă şi credincioasă slugă. Gracea Rakoczy, Călăul Alba Iuliei“, se arată în scrisoarea trimisă de Grancea Rakoczy către judele oraşului, publicată de istoricul Gheorghe Anghel.

Judele oraşului i-a respins cererea, pe motiv că nu ei l-au angajat, ci ţara, aluzie la împăratul de la Viena. În cele din urmă, cererea călăului a ajuns la Guvernul Transilvaniei de la Sibiu. Grancea Rakoczy a primit suma de 51 de florini: câte şase de cap, pentru Horea, Cloşca şi Crişan şi câte trei pentru execuţia cu roata, tragerea în ţeapă, spânzurarea şi decapitarea celor 11 ţărani răsculaţi, prinşi în lunile noiembrie şi decembrie 1784 şi care s-au aflat în închisorile de Aiud şi Alba Iulia.

Potrivit istoricului Gheorghe Anghel, suma era echivalentă la acea vreme cu preţul unei vaci sau a douăzeci de vedre de vin. Istoricul apreciază că din conţinutul scrisorii călăului ar trebui să înţelegem mai bine personalităţile situate în vârful piramidei feudale, de la împăratul de la Viena, nobilime şi până la cel care a zdrobit cu roata, actori pricipali ai episodului sângeros al execuţiei căpitanilor eroi şi a altor sute de iobagi implicaţi în Răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

În Evul mediu fiecare oraş, târg sau sat mai important îşi avea locul călăul, precum şi instrumentele şi armele necesare execuţiilor periodice. Locurile erau amenajate în pieţe publice, la intrarea în oraşe sau de-a lungul celor mai circulate drumuri. Unele toponime din judeţul Alba mai amintesc şi acum de existenţa unor locuri de tortură şi execuţie. Spre exemplu, la Alba Iulia este „Dealul Furcilor”, la Şard o „Poiană a Furcii”, între Ighiu şi Bucerdea o „Măgură a Furcii”, la Sâncel, lângă Blaj, un alt „Deal al Furcilor”, iar la Şugag un loc numit “La Furci”.

alba24.ro

Abdicarea lui Cuza Abdicarea lui Cuza(0)

Secularizarea averilor manastiresti i-a lasat pe prelati fara terenuri, jumatate din terenurile acestora apartinand de fapt manastirilor de la Sfantul Munte Athos, averi daruite pe drept acestor lacasuri sfinte cu mult timp in urma de catre voievozi precum Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Tepes si multi altii. Furiosi, grecii au lansat o campanie dura impotriva lui Cuza si a Principatelor. Avand influenta la Constantinopol prin relatiile pe care le detineau, au apelat in egala masura si la legaturile pe care si le facusera cu diversi oameni politici din Europa, totul pentru zadarnicirea punerii in practica a secularizarii. Arhimandritul Nylos a mers pana intr-atat incat a pus la cale asasinarea lui Cuza in aprilie 1864, intentia sa fiind stopata de faptul ca agentii secreti romani de la Stambul au aflat de plan si l-au alertat pe domnitor din timp. Vazand ca a dat gres cu asasinarea, o parte a clerului grec a cerut despagubiri banesti in valoare de peste 82 milioane lei-aur. Se asociaza asadar cu ,, ambasadorul britanic la turci. Agentii secreti romani afla si de acest tertip si reusesc sa-l influenteze favorabil pe ambasador, gratie serviciilor sexuale oferite acetuia de frumoasa grecoaica Eleni Aristarhi.

Comploturile organizate de personajele conservatoare si reactionare fata de proiectele domnitorului se acutizeaza in asemenea grad incat Cuza este obligat sa abdice. Totul a fost facut intr-o asemenea graba umilitoare incat domnitorul este fortat sa abdice semnand decretul de abicare direct pe spinarea unuia dintre ofiterii complotisti… Dramaticul act a avut loc la ora 5 dimineata in noaptea de 22 spre 23 februarie 1866, dupa care A.I. Cuza a fost obligat sa se imbrace in haine civile si a fost scos din palat, printre doua randuri de soldati care primisera ordin strict sa stea intorsi cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul domn. Atat de mari erau temerile complotistilor in privinta unei eventuale reactii violente a soldatilor, cu totii fii de tarani improprietariti de Cuza… La adapostul complice al intunericului, domnitorul proaspat mazilit a fost urcat intr-o trasusa cu geamuri negre si transportat urgent la casa unui anume Constantin Cocarlan din Piata Sfantul Gheorghe din Bucuresti. In trasura a fost acompaniat de capitanul Costiescu din grupul complotistilor. In paranteza spus, merita mentionat faptul ca toate partidele politice de atunci s-au raliat, impotrivindu-se lui Cuza din cauza reformelor acestuia care loveau si in interesele financiare ale politicienilor. Primii care au participat la complot au fost liberalii care, ulterior, s-au aliat cu conservatorii acuzandu-l pe Cuza ca vrea sa insituie un regim dictatorial. Asa s-a nascut „Monstruoasa Coalitie”. Complotistii au atras de partea lor o parte din armata romana reprezentata de colonelul Haralambie si maiorul Lecca. Oricat de ciudat sau greu de crezut ar parea, abdicarea fortata a lui Cuza are stransa legatura cu alegerea sa ca Domnitor ale celor doua provincii romanesti.

 

Conform istoricului Stan Apostol, Cuza nu ar fi primit drept de domnie permanent sau succesiune filiala la tron, colonelul primind doar un mandat imperativ, misiunea sa fiind aceea de a infaptui Unirea plus cateva reforme in favoarea modernizarii principatelor. Totul trebuia sa aiba concursul si acceptul celorlalte puteri ale statului, dupa care A.I. Cuza ar fi trebuit sa cedeze de bunavoie tronul unui domnitor strain. De altfel, aproape toate fortele politice ale vremii doreau impamantenirea unei dinastii straine, chestiunea in sine reprezentand una dintre cele 4 dispozitii finale ale programului de guvernare nationala adoptat in octombrie 1857 la Adunarile ad-hoc de la Iasi si Bucuresti. Solutia aducerii unui print strain era la mare moda in Europa, in special in Balcani. Constient de regimul provizoriu al domniei sale, Cuza in persoana declarase in cateva randuri (ultima data la 5 decembrie 1865 in Parlament) ca este gata sa se retraga de la tron in favoarea unui print strain. Ce trebuie retinut este ca A.I. Cuza a fost provocat de nenumarate ori in timpul domniei sale. Marii sai dusmani din partea familiilor de boieri fanarioti si anti-unionisti, au complotat impotriva sa inca din prima saptamana de domnie. In fata interventiilor si uneltirilor dusmanilor sai, Domnitorul a fost obligat sa instaureze un regim autoritar care a dus in cele din urma la scadera prestigiului sau in randul opiniei publice.

Reformele sale i-au infuriat pe marii mosieri care, cu toate ca erau masoni colegi de loja cu domnitorul, s-au pornit impotriva sa. Dar, probabil, cea mai grea lovitura a venit din partea unuia dintre cei mai buni spioni in serviciu romanesc. Este vorba de agentul Cezar Librecht, de origine belgiana, pe care Cuza il numise sef al telegrafului roman, dandu-i astfel posibilitatea de a intercepta informatii interne si externe. Problema a aparut in momentul in care Librecht a fost delegat de Cuza sa-l urmareasca pe Mihail Kogalniceanu in timpul calatoriei acestuia in Oltenia. Fire duplicitara si invidios pe Kogalniceanu, Librecht adauga de la sine fapte si acuze la adresa lui Kogalniceanu. Spre satisfactia familiilor boieresti din opozitie, Librecht a produs astfel o disensiune de proportii intre Cuza si primul sau ministru. Domnitorul era pentru prima data singur, lipsit de aliati. Restul, dupa cum spune o expresie celebra, este Istorie…

sursa :  rdcnroman.blogspot.ro

Misterele de la Feţele Albe,Sarmizegetusa Misterele de la Feţele Albe,Sarmizegetusa(0)

Un sanctuar circular cu diametrul de aproximativ 10 metri. Un al doilea sanctuar acum acoperit de vegetaţie dar, se pare, cercetat în anii 60 – 70. Alte două temple încă nelocalizate. Sunt doar câteva dintre misterele de la Feţele Albe. Din moment ce la Sarmizegetusa Regia nu s-a cercetat nici cinci la sută din ce se presupune că ar fi încă ascuns sub pământ, ori pe sub rădăcinile copacilor, la Feţele Albe situaţia este şi mai dificilă. Asta mai ales că aici, la fel ca cetăţile de la Blidaru sau Piatra Roşie, bani pentru săpături arheologice nu sunt, iar turismul se face nereglementat şi necontrolat.

Aşezarea de la Feţele Albe este una dintre cele mai mari zone de locuire civilă din preajma Sarmizegetusei Regia.

Aşa spun arheologii, iar argumente care să-i contrazică nu prea există încă. Locul se numeşte aşa pentru că localnicii numesc „feţe” cele aproximativ 30 de terase amenajate cu două mii de ani în urmă, de daci, în coasta muntelui, pe versantul sudic ce coboară până în Valea Albă.

La Feţele Albe se ajunge pe o cărare ce pleacă chiar din drumul spre Regia. Un indicator de după un podeţ situat la vreo trei kilometri mai în jos de capitala dacilor arată cărarea ce duce spre aşezarea amintită. Primii trei metri ai căii de acces sunt aproape imposibili, pentru că trebuie să urci, din drum, aproape vertical. Urcuşul este şi el, destul de greu, dar pădurea de fag, apoi plantaţia de molid prin care trebuie să treci, îţi oferă destule resurse pentru a continua să pui un picior înaintea celuilalt.

Mai mult, când te-aştepţi mai puţin, te trezeşti că mai mergi un pic şi „pe drept”, ca să te mai odihneşti un pic. După vreo jumătate de ceas pe care o petreci ba printre fagi destul de subţiri, care sunt atât de deşi încât se luptă unul cu celălalt pentru supravieţuire, ba printre molizi care-şi mai trântesc lăstarii peste cărare, zăreşti un gol în coronamentul pădurii.

Zona e numită de localnici „Şesul cu brânză”. Se pare că, aici, cu multă vreme în urmă, a fost amplasată o stână. „Şesul cu brânză” cuprinde, de fapt, cinci terase dacice amplasate una lângă cealaltă, sprijinite pe ziduri din blocuri de calcar. Cea din dreapta cărării care urcă abrupt din drumul spre Regia are forma unui pentagon neregulat. Pe terasa de sub ea, un colţ interior de zid dacic apare şi el straniu, direct de sub ramurile fagilor. Aici, câteva blocuri din zid dau impresia că s-au prăbuşit de curând. Mai încolo, unul dintre stâlpii sanctuarului circular abia se mai ţine în lăcaşul lui, săpat de daci, în pământ, cu două milenii în urmă. Dă impresia că, dacă tragi mai sănătos de el, îl scoţi foarte uşor. Undeva în stânga sanctuarului circular, lucrări de specialitate mai vechi, întocmite după cercetările arheologice din anii 1960 – 1970, spun că ar trebui să se afle un al doilea templu. Nu se vede mai nimic însă.

Zona e împânzită de vegetaţie. Treci de terasa primului templu şi mergi spre vest ca să găseşti urmele unui foc aprins, probabil, cu zile bune înainte, vreo 20 de candele mici consumate şi un panou de (dez)informare care îţi spune că te afli la „Cetatea” Feţele Albe, deşi aici e vorba de o aşezare civilă. În dreapta panoului pe care Administraţia Parcului Natural Grădiştea Muncelului Cioclovina îşi dovedeşte „deferenţa” faţă de daci şi aşezările lor, spre marginea pădurii se mai află o terasă. Aici, conform cercetărilor făcute cu decenii în urmă, s-ar fi aflat o locuinţă dacică hexagonală. Acum nu sunt decât fagi şi tufe de mure. Atât!
Situaţia nu e mai fericită nici pe terasele inferioare.

                                                          

Cum-necum, un fag relativ tânăr a reuşit să iasă printre două blocuri ale zidului dublu de susţinere şi să-şi îngroaşe tulpina până la vreo 40 de centimentri în diametru. E cât se poate de clar că au trecut vreo 50 de ani de când, pe aici, n-a mai fost vorba de cercetare arheologică amplă, susţinută, iar dacă zona ar fi fost îngrijită, am fi văzut şi astăzi mai bine ce s-a descoperit în urmă cu o jumătate de veac. Nici nu are rost să mai întrebi „de ce”? An de an abia se găsesc bani pentru săpături arheologice în „inima” Daciei, la Regia. În ritmul actual de alocare a fondurilor de cercetare a aşezărilor dacice din Munţii Orăştiei, nu vom apuca să vedem vreodată cum arătau, de fapt, locuri ca Feţele Albe, zona civilă de pe dealul Grădiştei, ori cetatea de la Băniţa.

Despre bani pentru cercetare arheologică la Feţele Albe nici că ar putea fi vorba, din moment ce la Regia planul multi-anual şi multimilionar în euro anunţat de Guvern cu doi ani în urmă s-a transformat, imediat după anunţ, într-o alocare bugetară mult mai mică, anul trecut, şi într-un simplu „nu sunt bani”, anul acesta. Despre administrarea celorlalte obiective dacice importante din Munţii Orăştiei se va putea vorbi doar de anul viitor.

După ce, anul acesta, Consiliul Judeţean a reuşit să preia în administrare Sarmizegetusa Regia, la anul se prefigurează acelaşi lucru şi pentru celelalte aşezări dacice din Munţii Orăştiei, mai puţin pentru Căpâlna, obiectiv situat pe raza judeţului Alba: „Se lucrează şi se fac demersuri pentru preluarea în administrarea Consiliului Judeţean a cetăţilor de la Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie şi Băniţa.

În acest plan sunt incluse şi cartierele civile ale Sarmizegetusei Regia (zonă în care sunt peste 260 de terase antropogene şi care avea cel puţin 10.000 de locuitori în antichitate – n.red.), inclusiv zona Feţele Albe. Abia după momentul preluării vom putea discuta despre administrare şi, eventual, reluarea cercetărilor în aceste perimetre”, spune Vladimir Brilinsky, şeful Administraţiei de la Sarmizegetusa Regia.

În cartea „Sarmizegetusa Regia – capitala Daciei preromane”, autorii (Ioan Glodariu, Adriana Pescaru, Eugen Iaroslavschi şi Florin Stănescu) alocă mai multe pagini zonei Feţele Albe, pe care o consideră „o mare aşezare civilă, cu feluritele sale construcţii ridicate pe terase amenajate”. Specialiştii menţionaţi spun că aici existau locuinţe cu încăperi concentrice, făcute din lemn, pe plinte de piatră. Ei menţionează două temple în zona centrală a aşezării şi estimează că, dacă s-ar fi face săpături arheologice susţinute, s-ar mai găsi încă cel puţin alte două lăcaşe de cult în aceeaşi zonă.

Despre zona centrală, în cartea amintită se mai arată: „Complexul de construcţii, lung de circa 82 de metri şi cu lăţimea maximă în jur de 42 de metri, constă din cinci terase de mărimi variabile, toate susţinute de ziduri puternice”. De asemenea, aceeaşi lucrare explică prezenţa canalelor de apă şi avansează teorii argumentate despre momentele la care o parte dintre edificiile de aici au fost distruse, intenţionat sau nu, lăsând locul altor construcţii sau, după caz, zona respectivă rămânând neocupată.

evz.ro

Dispariţia unui sat : Fata Dispariţia unui sat : Fata(0)

Primele localităţi atestate documentar din perimetrul comunei Dumitra, Bistriţa, au fost satele româneşti Fata, Bacea şi Ţaga. La 1243 se vorbea despre ele într-un document de danie al regelui Bela al IV-lea către comiţii germani Lentenk şi Hermann, ca răsplată pentru sprijinul acordat regelui în timpul invaziei mongole din anul 1241. Satul Fata a dispărut însă în mod misterios.

Potrivit lui Iulian Marţian, care scrie un studiu despre satul Fata în ”Arhiva someşană”, “teritorul ce se extinde de la panta de sud a seriei de dealuri înalte care se ridică în preajma oraşului Năsăud, din malul stâng al Someşului până în culmea numită Dealul târgului situată în nord de oraşul Bistriţa, era proprietatea a trei sate: Dumitrea-Mare, Terpiu şi Cepan ai căror trei mii de locuitori saşi stăpâneau aproape 20.000 iughere cadastrale de pământ roditor. (…) Locuitorii din aceste sate trăiau în bunăstare, mai ales cei din Dumitrea-Mare şi Terpiu, în vreme ce cei din Cepan erau mai săraci fiindcă antecesorii lor au căzut în iobăgie”.

Satul Fata, o dispariţie misterioasă

Despre acest sat dispărut sunt cunoscute următoarele legende: “A fost odată, între Dumitrea Mare şi între Terpiu, un sat locuit de români care se numea Fata. Şi s-a întâmplat că, în urma unei epidemii, au murit toţi locuitorii satului şi nu au rămas în viaţă decât două fete, dintre care pe una a adoptat-o Dumitrea-Mare, iar pe cealaltă Terpiu. Astfel a trecut jumătate din proprietatea satului Fata asupra Dumitrei-Mari, iar cealaltă jumătate asupra Terpiului”.

A doua legendă spune că “locuitorii saşi din Dumitrea-Mare şi din Terpiu au cumpărat satul care s-a numit Fata de la proprietarii nobili, împreună cu alte trei cătune cu care ocaziune locuitorii din Ţerpiu au plătit preţul cumpărării în aur, astfel că galbinii nu s-au numărat, ci s-au măsurat în vase de lemn”.

A treia legendă arată că “a fost odată aproape de Dumitrea-Mare dinspre Cepan un sat mic locuit de nişte oameni despre care nu se ştie cărei naţiuni aparţineau, dar se spune că era un popor viguros, ba chiar uriaş. Aceşti oameni păgubeau adese pe locuitorii din Dumitrea-Mare în mod simţitor, astfel că vara când dumitrenii erau la lucrul câmpului, ori dumineca când erau în biserică ei năvăleau asupra satului şi jăfuiau şi prădau ce puteau. Cu toate că locuitorii din Dumitrea-Mare ar fi putut să-i nimicească foarte uşor pe acei duşmani fiindcă ei erau puţini la număr, totuş nu au voit să se facă vinovaţi de o atare faptă fără permisiunea autorităţilor. Deci dumitrenii s-au adresat cu o cerere la împăratul în care se spunea la început că pe teritorul lor se găseşte un spin care împiedecă cultivarea unei părţi mari a pământului celui mai bun, şi se încheia cu rugămintea să li se dea voie să extirpeze acel spin. Când ajunsă cererea la împăratul, acesta nu era acasă, iar împărăteasa o citi şi le dădu voie dumitrenilor să extirpeze spinul adăogând că în vederea acelui scop nici nu era nevoie de a cere permisiune în scris. Dar dumitrenii îndată ce au primit răspunsul s-au năpustit asupra satului Fata şi au ucis-pe toţi locuitorii acelui sat şi nu scăpat de moarte numai o fată care a fugit la un comite ungur pe care îl cunoştea de mai înainte. Acesta a primit-o bine, iar fata i-a dăruit comitelui întreg satul a cărui moştenitoare era şi care se întindea până la satul Şinchereag”.

A patra legendă menţionează că “în satul Fata, după o epidemie de ciumă, nu a rămas în viaţă decât o singură fată cu numele Fatte. Atunci locuitorii din Dumitrea-Mare şi din Terpiu ca să-şi recâştige teritorul satului rămas fără locuitori au recurs la un şiretlic. Adecă ei au făcut o cerere în scris către.principe în care se rugau să li se dea voie să extirpeze spinii din apropierea satelor şi astfel “să îmulţească pământul productiv”. Această cerere a încuviinţat-o principele”.

Examinând toate variantele, istoricii au ajuns la următoarea concluzie: a existat pe vremuri în vecinătatea satelor Dumitra şi Tărpiu un sat cu numele Fata şi locuitorii acestuia au fost ucişi de vecinii lor ca să le ia pământurile. În arhiva judeţului Năsăud, în arhivele satelor Dumitra şi Tărpiu, precum şi în alte publicaţii, se găsesc multe informaţii despre acest sat. Cea mai veche menţiune a satului Fata este din 1243. În plus, în apropierea văii care duce de la Dumitra la Tărpiu, la o răscruce de drumuri a fost descoperită o coloană de piatră de mărimea unui om pe care era inscripţia „Mormântul fetei”. În prezent, acest fragment s-ar găsi în biserica mare din Dumitra, experţii spunând că ar data din epoca romană.

Documentele istorice arată că satul Fata a fost situat pe linia şoselei Năsăud – Bistriţa între satele Cepari şi Dumitra, satul Bacea se afla între Cepari şi Tărpiu, iar satul Ţaga în preajma Tărpiului. Toate aceste sate ar fi aparţinut, înainte de a fi donate, de castrul regal Dobâca, deci locuitorii acelor sate, care erau români, au fost iobagi şi au intrat în conflict cu nobilii din Fata, veniţi tocmai din Germania, cu care s-au certat o lungă perioadă de timp din cauza terenurilor pe care aceştia din urmă le-au primit de la Regele Bela al IV-lea.

Cu toate că nu există o sursă serioasă care să indice că satul a fost atacat precum spun legendele, totuşi există informaţia că nobilii de Fata “s-au stins în linie bărbătească”. E posibil ca actul de violenţă să fi fost îndreptat numai împotriva nobililor.

Se spune că iobagii ar fi complotat chiar cu saşii liberi împotriva nobililor din Fata şi au pus la cale o revoltă în 1437 care a dus la dispariţia misterioasă a acestui sat.

sursa : timponline.ro

Biserica îngropată din Giurgiu Biserica îngropată din Giurgiu(0)

Istoria Catedralei „Adormirea Maici Domnului” este cunoscută aproape de fiecare persoană care trece prin zonă. Mai puţini ştiu că în partea dreaptă a lăcaşului de cult se află vechea biserică, şi de jur-împrejur, chiar şi un cimitir.

Este îndeobşte cunoscut, nu numai printre locuitorii oraşului, dar mai ales printre specialişti, faptul că în vremuri de restrişte, în timpul stăpânirii otomane, creştinii acestei cetăţi dunărene, pentru a nu-şi pierde credinţa strămoşilor, şi-au construit un locaş de cult în măruntaiele pământului. Peste veacuri, până în zilele noastre, s-a putut vedea dovada existenţei unei biserici subterane lângă catedrala episcopală de astăzi.

Fotografiile, pisania şi alte documente sprijină ideea existenţei unei valoroase mărturii a creştinismului acestor meleaguri dunărene ascunse încă sub pământ şi, de aceea, cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor şi Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu, dar şi al Muzeului Judeţean ,,Teohari Antonescu” din judeţul Giurgiu, am făcut toate demersurile pentru obţinerea unei autorizaţii de cercetare arheologică preventivă.

O dată cu obţinerea acestei autorizaţii, începând cu ziua de 9 iunie 2008, sub conducerea arheologilor renumiţi, Francisc Cristian Schuster şi Ecaterina Ţânţăreanu, au început săpăturile arheologice în situl „Giurgiu- Biserica Adormirea Maicii Domnului“. Episcopia Giurgiului a asigurat echipei de cercetători condiţii optime pentru desfăşurarea acestei activităţi.

De altfel, textul unei inscripţii cioplite în piatră, în limba română, scrisă cu caractere chirilice, păstrată în catedrală, relevă că aici se află o biserică subterană. „Inscripţie deasupra monumentului/Subt acest monument zidit/Jertfelnic bisericii vechi existând/ La anul 1806 în pământ clădită/Cu hramul Adormirea Maicii Domnului slăvită/Sub oblăduire otomană fiind/Neîngăduit deasupra a fi zidită/La anul 1851 din nou s-a înfiinţat/Sub acel hram înălţat/Şi cea veche s-a stricat/Prin îndemnul Părintelui Protopop/Anume Drăgan Mirodat/Sub îngrijirea dumnealor/ Manole Grabobici şi Daniil Denea/Epitropii acestei biserici/În a jertfelnicului mărire/Întru veşnica pomenire/ Scriitor Dascălu Dumitru, an 1859.”

Misterele de la Sânpetru, Hunedoara Misterele de la Sânpetru, Hunedoara(0)

Dealul din spatele Castelului Corvinilor pare un simplu “suport” pentru un releu mare şi-atât. Doar dacă urci pe el şi ajungi în vârf îţi dai seama că nu e chiar aşa. Drumeagul ce trece pe lângă staţia de apă şi continuă pieziş, formând şi o serpentină, te duce spre un val de pământ înalt de trei metri. După ce treci de valul de pământ te trezeşti, practic, pe un platou de o jumătate de hectar. Dacă n-ai mai fost demult la plimbare pe-aici, pe lângă releul cel mare, mai vezi unul, apărut mai nou, care deserveşte antenele unor companii de telefonie mobilă. “Amândouă au apărut fără descărcare arheologică. Ăsta mare a fost pus în anii ‘80, iar ăsta mai mic a apărut în 2006”, spune vizibil supărat Cristian Roman, arheologul din cadrul Muzeului “Castelul Corvinilor” care-şi petrece aproape fiecare zi de vară sus, “pe vechea cetate”, o cetate mai veche decât castelul.

Primele urme de locuire găsite în zona Dealului Sânpetru datează din eneolitic, adică de pe la 3.200 î.Hr, explică dr. Cristian Roman. “Primele amenajări de anvergură mai mare apar în secolele Vlll – Vll î.Hr., pe vremea culturii Basarabi, epoca în care se vorbeşte despre o cristalizare a civilizaţiei dacice, cu puţin înainte de apariţia primelor informaţii scrise despre geţi”, adaugă acesta. Povestea locului continuă cu momentul secolului ll î.Hr., când dacii îşi amenajează aici un punct fortificat. Arheologul consultat de noi evită să-i spună “cetate”, în lipsa unor informaţii foarte clare. “Am surprins doar pe partea vestică un zid de piatră, din perioada dacică, zid care nu era construit în aceeaşi tehnică în care au fost ridicate zidurile cetăţilor din Munţii Orăştiei. Vorbim de un zid cu baza de piatră, continuat apoi, pe verticală, cu o structură de lemn. În interiorul acestei structuri defensive am surprins urme de locuinţe, gropi care, mai întâi, probabil, erau pentru provizii, apoi erau transformate în gropi menajere, dar şi şanţuri de drenare a apei. Toate aceste structuri durează până la cucerirea romană (105 – 106 d.Hr. – n.red.). Date despre un număr estimativ de locuitori vom avea după ce vom studia integral cimitirul (aflat undeva la baza dealului, pe latura estică – n.red.)”, mai spune Cristi Roman.

În secolul X apar dovezi ale unei locuiri medievale, cum ar fi cimitirul de pe “Dealul cu comori” de la Răcăştie (localnicii care lucrau terenul acolo se mai trezeau cu diferite obiecte metalice ieşite dintr-un cimitir vechi, motiv pentru care au numit astfel zona). Datele cercetărilor făcute până acum certifică faptul că, pe acea vreme, pe Sânpetru exista o fortificaţie cu ziduri de pământ, iar la bazele dealului se afla o aşezare destul de numeroasă. Fortificaţia de pământ dispare după invazia tătară din 1240 – 1241. Regalitatea maghiară decide apoi ca fiecare fortificaţie să fie făcută doar din piatră. Acesta este motivul pentru care cetatea de pe Sânpetru este abandonată în favoarea alteia, ridicate pe amplasamentul actual al Castelului Corvinilor.
Enigme, fel de fel

“Nu ştim ce a fost aici după retragerea Aureliană, până în secolul X. Pe epoca romană există descoperiri la baza dealului, care atestă o aşezare romană orientată mai mult spre agricultură. Peste deal, la Teliuc şi Ghelari aveam coloniştii specializaţi în prelucrarea fierului. Însă din secolul lll şi până în secolul X nu avem aici migratori sau slavi timpurii. Ştim clar că la finele secolului al Xlll-lea se constituie Domeniul Hunedoarei. Din păcate, nu ştim dacă acest domeniu avea deja un punct fortificat, pentru că documentul din 1409 (cel prin care Regele Sigismund de Luxemburg îi dăruieşte Cneazului Voicu, tatăl lui Iancu de Hunedoara, domeniul – n.r.) face referire doar la o moşie, nu şi la vreo cetate”, spune Silviu Oţa, arheolog în cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR) Bucureşti, coordonatorul şantierului arheologic de pe Sânpetru.

 


Pe Sânpetru nu e nevoie să sapi decât 10 – 20 de centimetri ca să găseşti urme de locuire medievală şi antică

Gravuri şi imagini vechi, din secolele XVlll şi XlX, arată însă că zona nu a fost abandonată întru totul. Conform imaginilor, pe Dealul Sânpetru exista pe-atunci un turn medieval, turn care, coincidenţă sau nu, ar fi dispărut la 1893-1894, perioada în care se finaliza construcţia uzinelor de fier. Arheologii nu au apucat însă să meargă şi pe acest fir de poveste, aşa că nu pot confirma sau infirma supoziţiile apărute în urma re-descoperirii unor imagini de epocă.

“Avem aici, la Hunedoara, un spaţiu unic în Transilvania şi, probabil, în întreaga Românie actuală. E vorba de un spaţiu locuit din preistorie, pe care a fost apoi o fortificaţie dacică, urmată de una dintre cele mai mari fortificaţii de pământ din Transilvania, înlocuită apoi cu una de piatră. Pe doar câteva hectare, se află o fortificaţie medievală, un cimitir antic, un cimitir medieval şi un castel al cărui sistem defensiv era mult mai extins şi mai complex decât ce se mai vede astăzi. Pe scurt, pe o suprafaţă foarte mică, avem 1.000 de întrebări pe care încă ni le punem şi vreo două – trei răspunsuri, că nu suntem chiar atât de nepricepuţi”, completează, glumind puţin, Cristian Roman.

De fapt, deşi vorbim de o aşezare dacică deosebit de importantă, care apăra intrarea spre zona zăcămintelor de fier de la Teliuc şi Ghelari, numărul campaniilor intense de săpături arheologice este extrem de redus. Prima săpătură arheologică a avut loc aici abia în 1989, sub coordonarea profesorului Tiberiu Mariş. Alte campanii mai susţinute s-au derulat abia în 2004, 2006, 2008 şi 2009. Acum cercetarea arheologică este făcută pe baza unui parteneriat cu MNIR din Bucureşti, pe durata a trei ani. Acesta este primul an din cei trei ai înţelegerii, însă până acum nu s-au găsit banii necesari unor lucrări de amploare. “Când nu sunt bani, lucrăm cu voluntari. Indiferent de problemele financiare, o cercetare arheologică trebuie să meargă mai departe. Ne ajută foarte mult tinerii pasionaţi de istorie, biologie şi fizică, precum şi membrii diferitelor ONG-uri, precum «Ordinul Cavalerilor de Hunedoara», «Castelul din Carpaţi» sau «Cercetaşii României»”, explică arheologul din cadrul Muzeului “Castelul Corvinilor”. Cristian Roman adaugă că efortul ştiinţific a fost susţinut financiar în perioada 2004 – 2008 de către Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu şi Muzeul Brăilei, perioadă în care la Hunedoara, lângă Castel şi pe Dealul Sânpetru, au fost făcute câteva descoperiri în premieră pentru istoria umanităţii: o necropolă antică ce avea o secţiune separată dedicată copiilor daci cu vârste cuprinse între câteva luni şi şapte ani, sau mormântul unui lider al comunităţii dacilor de aici. Cercetarea este însă mult mai complexă şi implică, pe lângă arheologi, antropologi, informaticieni, geologi şi geofizicieni. “România reprezintă o pată albă pe harta genetică a Europei. La Hunedoara, prin această cercetare multi-disciplinară se pot lămuri multe chestiuni din acest domeniu, pe lângă detaliile oarecum intime ale celor care au locuit această zonă atât în antichitate cât şi în Evul Mediu”, adaugă dr. Cristian Roman.

Descoperirile făcute în ultimii ani lângă Castelul Corvinilor şi pe Dealul Sânpetru pun, practic, Hunedoara pe harta punctelor importante ale antichităţii situate pe teritoriul actual al României. Din cartea intitulată “Vestigiile dacice de la Hunedoara”, semnată de V. Sîrbu, S. A. Luca, C. Roman, S. Purece, D. Diaconescu, N. Cerişer aflăm că la Hunedoara, în Grădina Castelului, a fost descoperită o zonă cu depuneri şi morminte, datând din epocă dacică.

La data publicării volumului (2007), se menţiona că au fost descoperite 30 de depuneri, cuprinzând 52 de indivizi, dintre care patru incineraţi. Numărul indivizilor depuşi varia de la unu la şase, unii depuşi întregi, de la alţii, în schimb, s-au găsit doar câteva oase. Majoritatea – 35 – aveau vârsta de până la şase ani. Rămăşiţele incinerate aparţin unor maturi. Se remarca numărul mare de piese de port depuse alături: fibule, cercei, pandantive. Descoperirile se datează în două etape: sfârşitul sec. II – mijlocul sec. I î. Hr: cei patru indivizi incineraţi, respectiv, a doua jumătate a sec. I d. Hr.

Autorii descoperirii se întreabă dacă este vorba de o necropolă sau o incintă sacră şi înaintează o ipoteză: “Poate că în această perioadă de schimbări profunde în viaţa spirituală a geto-dacilor se constată o întrepătrundere/unificare între cele două tipuri de situri, care reflectă noile mentalităţi ale comunităţilor despre lumea zeilor şi defuncţilor”. Printre complexele cercetate în Grădina Castelului din Hunedoara se numără şi mormântul unui războinic dac datat între 150 – jumătatea sec. I î. Hr.

Autor Ciprian Iancu

Secularizarea averilor mănăstireşti Secularizarea averilor mănăstireşti(0)

Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la o decizie pe cât de controversată, pe atât de puţin cunoscută. Pe 17 decembrie 1863, Parlamentul vota cu 97 de voturi pentru şi 3 împotrivă, legea prin care o treime din suprafaţele Moldovei şi Munteniei aflate în posesia mănăstirilor au fost confiscate.

În cea mai mare parte era vorba despre averile mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte din Grecia şi ţara Sfântă, adică acele mănăstiri care funcţionau ca societăţi comerciale, administrate de egumeni greci, de unde toate veniturile plecau la mănăstirile mamă din Grecia şi ţara Sfântă. Din nefericire, pentru a nu supăra Imperiul Otoman, legea a cuprins şi mănăstirile nînchinate, făcând un mare deserviciu monahismului românesc, de unde caracterul secularizant al legii şi chiar antiromânesc.

Inca din vechime a existat obiceiul ca domnitorii si boierii instariti sa faca donatii de seama bisericilor si manastirilor ctitorite. In randul acestor donatii, pe langa obiecte de cult si bunuri mobile, se aflau aproape intotdeuna si bunuri imobile, precum: sate, mosii, lacuri, rauri, paduri etc. Astfel, in timp, unele manastiri si biserici de mir au ajuns sa posede averi insemnate.

Incepand cu secolul al XII-lea, odata cu cresterea influentei politice grecesti, mai multe biserici si manastiri din Tara Romaneasca si din Moldova au fost „inchinate” unor manastiri grecesti din muntele Athos, precum si altora asemenea, din Patriarhiile de Constantinopol, Alexandria si Ierusalim. Aceasta „inchinare” implica, pe langa adoptarea unor reguli administrative specifice, si trimiterea in strainatate a intregului venit al unitatii de cult respective.

Mai inainte de reforma administrativa privind averile manastiresti, aproximativ un sfert din suprafata arabila a tarii, precum si multa padure, apartinea manastirilor si bisericilor „inchinate”. Veniturile obtinute de pe urma acestor proprietati, ajungand la niste sume enorme, fie treceau granitele tarii, fie erau cheltuite in tara, insa in folosul propriu al strainilor. Mai mult, calugarii greci, aflati la conducerea locasurilor de cult „inchinate”, refuzau hotarat platirea impozitelor anuale catre stat.

In anul 1859, cand otomanii au decretat scutirea locasurilor de cult „inchinate” de la contributiile anuale catre stat, nou-infiintatul guvern roman si-a manifestat autoritatea, sechestrand veniturile acestora. In continuare, in primavara anului 1863, ministrii au hotarat ca limba de oficiere a slujbelor, in bisericile din noul stat, sa fie limba romana, iar nu limba slavona sau limba greaca. In aceste conditii, cand multi calugari greci au cautat sa fuga din tara, luand cu ei cat mai multe lucruri scumpe din manastirile „inchinate”, autoritatile au dispus iesirea acestora din tara numai in baza unui act special si fara a detine bunuri de patrimoniu.

Mai apoi, in vara anului 1863, guvernul tarii a oferit calugarilor greci o suma imensa, drept despagubire, pentru proprietatile din tara, insa patriarhul Sofronie al III-lea al Constantinopolului a refuzat oferta. In pofida atitudinii negative a otomanilor si a rusilor, motivati de interese politice proprii, Guvernul condus de Mihail Kogalniceanun a adoptat legea mult dorita. Cu ajutorul lui Dimitrie Bolintineanu si al lui Costache Negri, in ziua de 17/29 decembrie 1863, a fost adoptata „Legea secularizarii averilor manastiresti”, care prevedea urmatoarele:

„Toate averile manastiresti inchinate si neinchinate, precum si alte legate publice sau daruri facute de diferiti testatori si donatori din Principatele Unite la Sfantul Mormant, la Muntele Athos, la Sinai, precum si la mitropolii, episcopii si la metoacele lor de aici, din tara, si la alte manastiri si biserici din orase sau la asezaminte de binefacere si de utilitate publica, se proclama domenii ale Statului Roman, iar veniturile acestor asezaminte vor fi cuprinse in bugetul general al statului.”

Pana la aceasta data, aproximativ un sfert din suprafata arabila a tarii a apartinut manastirilor si bisericilor „inchinate”, adica strainilor, precum si numeroase paduri. Prin reforma au fost secularizate 75 de manastiri „inchinate” grecilor, 44 din Tara Romaneasca si 31 din Moldova, toate detinand pana atunci 560 de mosii. Dintre aceste mosii, multe au fost folosite pentru improprietarirea taranilor, in cadrul „Reformei agrare”.

Aceeasi lege prevedea ca statul sa ofere grecilor o compensatie baneasca de 82 de milioane de lei, din care, dupa plata tuturor datiilor restante catre stat, mai ramaneau 31 de milioane de lei. Refuzand suma alocata, Patriarhia din Grecia a mizat pe un ajutor venit din partea otomanilor sau a rusilor, insa acest ajutor nu a mai venit, drept pentru care, calugarii greci au pierdut si suma respectiva.

Secularizarea averilor manastiresti nu a tinut insa cont de faptele istorice semnificative ale trecutului, astfel incat, o seama de manastiri ortodoxe din Sfantul Munte Athos  au fost lipsite de mosii si terenuri primite in dar de la domnitori precum Stefan cel Mare si Mihai Viteazul. Reforma lui Cuza nu a vizat deci numai locasurile de cult romanesti „inchinate” dupa anul 1100, ci si pe cele mult mai vechi. De asemenea, legea secularizarii a vizat, din pacate, si averile manastirilor romanesti.

Dincolo de aspectul material, prin care statul a reuşit să pună mâna pe o avere uriaşă, înfiinţând pentru administrarea acesteia vestitele Domenii ale Statului, legea a distrus pentru totdeauna comori inestimabile din domeniul artelor, culturii scrise şi patrimoniului religios. Mii de obiecte de cult, cărţi rare, manuscrise rarisime, documente de proprietate şi acte unice pentru anumite aşezări monahale sau moşii voievodale au plecat cu egumenii greci şu duse au fost.

Pe de altă parte au fost desfiinţate mănăstiri seculare printr-o lege care nu a mai îngăduit monahilor să rămână în mănăstire, fiind din punct de vedere politic o decizie egalată doar prin Decretul 410 din 1959, când au fost închise aproape toate aşezămintele de cult din România.

Aboneaza-te prin Feedburner !

Introdu adresa de mail pentru a primi noutati.

Join 97 other subscribers

Articolele saptamanii

Top articole

Contacte si Informatii

Retele sociale

Cele mai populare categorii

© 2013 Magazin Cultural Ştiinţific All rights reserved.