Postari etichetate ca: veterani de razboi inapoi la pag. principala

Povestea unui veteran de război Povestea unui veteran de război(0)

Mihai Suhane se numără printre puţinii veterani de război din judeţul Timiş care mai sunt încă în viaţă. Are 95 de ani, dar nu a uitat clipele groaznice prin care a trecut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când la vârsta de 21 de ani a primit în mână o mitralieră şi a fost trimis pe câmpul de luptă. Şi-a părăsit cu lacrimi în ochi familia, părinţii şi cei opt fraţi, pentru că în sufletul lui nu credea că se va mai întoarce viu din război.

Bărbatul s-a născut pe 8 noiembrie 1918 într-o comună din judeţul Dorohoi, care în anul 1940 a fost ocupată de către trupele sovietice. Până la vârsta de 21 de ani a reuşit să termine şapte clase primare, iar vara îşi ajuta părinţii în agricultură, care reprezenta singura sursă de venit a familiei. Mihai Suhane provine dintr-o familie numeroasă formată din patru fraţi şi cinci surori, dar care au reuşit să trăiască decent, mai ales că tatăl lor era unul dintre cei mai bogaţi oameni din sat pentru că avea mult pământ. Imediat după începerea războiului, în anul 1939, cei patru băieţi au fost trimişi pe câmpul de luptă. Mihai Suhane îşi aminteşte că “pe 15 noiembrie 1939 am fost încorporat în armată la Regimentul 3 Grăniceri Cernăuţi, unde am fost instruit până în martie cum să trag cu puşca, cu mitraliera sau cum să mă apăr în cazul unor atacuri. Apoi am fost repartizat la frontieră pe malul Nistrului, în judeţul Hotin”.

După câteva luni, soldaţii români s-au aflat în prima situaţie critică pentru că ruşii au început să facă un pod peste Nistru ca să treacă la noi în ţară, însă cei aflaţi la frontieră au primit ordin că nu au voie să îi atace. Mihai şi ceilalţi camarazi au stat nemişcaţi ore în şir, dar văzând că ruşii se apropie din ce în ce mai mult au decis că singura lor şansă de a scăpa cu viaţă este să fugă pe câmp. “Se întâmpla chiar de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Dacă nu am fi fugit, am fi murit pentru că ruşii au reuşit să treacă Nistrul, iar pe şosele au fost trimise tancuri. O zi şi-o noapte am mers pe jos, nemâncaţi, până am ajuns la Prut, ne-am odihnit, ne-am reorganizat şi apoi eu am fost repartizat la Suceava”, povesteşte veteranul de război. Pe drum însă, bărbatul se află, din nou, în pericol de moarte pentru că în Dorohoi evreii, ascunşi prin acoperişurile caselor, au început să tragă. A scăpat cu viaţă şi de aici, iar după anul 1941, când România a intrat în război de partea naziştilor, a fost chemat la Bucureşti şi de aici repartizat la portul Baziaş, prima localitate de la intrarea Dunării în România.

A ajuns până la Orşova cu trenul, însă vaporul care trebuia să îl ducă la Baziaş nu mai putea naviga, astfel că Mihai Suhane a mers, încă o dată, pe jos timp de două zile. Ajuns la portul Baziaş, Mihai Suhane a rămas acolo până în anul 1944, când România întoarce armele împotriva Germaniei naziste şi se alătură Aliaţilor. În ziua de 23 noiembrie 1944 s-a petrecut o scenă ca în filmele de război. Veteranul de război îşi aminteşte că „eram în poziţie de tragere. Era cinci dimineaţa şi unul dintre soldaţi a raportat că vede un vapor nemţesc venind înspre noi, apoi a mai văzut încă unul şi încă unul. Odată ajunşi în faţa noastră au început să tragă în noi. Ne-au înconjurat din trei părţi cu tunuri şi tancuri. Singura noastră scăparea a fost să ne retragem pe un deal, noi aveam două tunuri şi îmi aduc aminte că unul dintre cele trei vapoare a luat foc. Am avut noroc că am scăpat, au trecut gloanţe la câţiva centimentri de mine, am pierdut foarte mulţi camarazi. Am ajuns sus şi ştiu că unul dintre comandanţi m-a întrebat unde sunt ceilalţi soldaţi, dar când i-am răspuns am realizat că a surzit pentru că a stat lângă tunuri”. Cei câţiva soldaţi care au scăpat s-au retras la Timişoara, iar împreună cu ruşii, românii s-au reorganizat şi au reuşit să ocupe Banatul.

Totuşi, Mihai Suhane nu a putut să plece acasă în 1944 pentru că a fost recrutat în timp ce era în armată şi a trebuit să aştepte până în finalizarea celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945. Timpul a trecut şi bărbatul abia aştepta să se întoarcă la familia lui despre care nu mai ştia nimic. Veteranul de război s-a prezentat la Orşova şi spera că cineva din familie îi va trimite bani şi haine ca să se întoarcă acasă, dar n-a primit niciun semn. A realizat că ceva rău se întâmplase cu părinţii şi fraţii lui în anii de război, aşa că i-a spus comandantului că nu poate pleca acasă, a primit nişte haine militare şi s-a întors la Timişoara. Timp de câteva săptămâni, Mihai Suhane a fost nevoit să doarmă pe stradă pentru că nu avea niciun ban şi a început să îşi caute un loc de muncă. A văzut un anunţ cum că la CFR se caută lucrători şi în scurt timp a fost angajat, de unde a şi ieşit la pensie.

La Timişoara, Mihai Suhane reuşeşte să se întâlnească cu una dintre surorile sale, care era măritată cu un bărbat ce lucra la Miliţie şi care a primit o locuinţă la subsolul unei clădiri din Timişoara. Mihai se mută cu aceştia, dar între timp soţul surorii sale este repartizat la Lipova, iar bărbatul rămâne singur în locuinţă. După puţin timp, bărbatul o cunoaşte pe Rozica, mai tânără cu unsprezece ani decât el, care lucra ca ţesătoare, şi cu care se căsătoreşte în anul 1948.

Dar teama că nu-şi va revedea niciodată familia îl înspăimânta şi a trimis mai multe cereri la ambasada Rusiei pentru a afla ce se întâmplase cu satul în care copilărise. După unsprezece ani de la finalizarea celui de-al Doilea Război Mondial, Mihai Suhane află primele informaţii despre familia sa şi se decide să plece în Dorohoi ca să-şi revadă părinţii. „Atunci am aflat că în momentul în care satul meu a fost ocupat de trupele sovietice, părinţilor mei li s-a luat pământul şi animalele, iar surorile mele s-au urcat în căruţă şi au fost nevoite să evacueze satul. Sora cea mică care avea doar zece ani a rămas cu părinţii mei, dar când au venit trupele sovietice au trimis-o la muncă silită în Rusia, iar în final a ajuns în Kazahstan, unde s-a şi măritat. Ştiu că pe una dintre surori, un frate care era la Bacău a băgat-o la o şcoală de moaşe, alta la Crucea Roşie. Ceilalţi fraţi ai mei au scăpat din război, dar nu i-am mai văzut”, ne povesteşte veteranul de război.

Momentul în care Mihai Suhane şi-a reîntâlnit părinţii, după 15 ani, a rămas în mintea bărbatului bine întipărit. Veteranului de război începe să îi tremure vocea când ne povesteşte că părinţii lui nu mai aveau nimic, dar s-au bucurat atât de tare când şi-au revăzut copilul încât singurul porc care le-a mai rămas, pe care l-au ascuns în pod, l-au tăiat pentru că nu avea ce să îi dea să mănânce. Mihai a stat în Dorohoi două săptămâni şi a mai reuşit să îşi mai vadă părinţii o singură dată înainte să moară, iar pe fraţii lui nu i-a mai întâlnit niciodată.

sursa : pressalert.ro

Stalingrad si deportarea.Povestea unui supravietuitor. Stalingrad si deportarea.Povestea unui supravietuitor.(0)

“Tabloul ăsta nu-mi iese din minte. Aşa de sinistru, mormane de morţi peste tot. Eram tânăr sublocotenent de rezervă, promoţia 1941, regimentul 22 Infanterie Târgovişte. După un marş obositor, de circa 600-700 km, pe un drum de stepă şi căldură înăbuşitoare, am ocupat o poziţie pe linia I a frontului la Don, în sectorul Serafimovici – Kletkaia, în noaptea de 14-15 septembrie schimbând o unitate germană. Ziua cea mare, de care ne temeam, şi care marca în­ce-putul marii ofensive sovietice, a fost pe 19 noiembrie 1942, ora 7 di­mi­neaţa, printr-un puternic bombardament de artilerie de circa 1 h, de aveam senzaţia că plutesc în norii de praf şi ceaţă ce se lăsase. Trăiam momente de groază, fierbea şi clocotea pământul. Ostaşii întinşi pe fundul tranşeelor se rugau.

Nu după mult timp vedem în faţa plutonului trei tancuri grele ruseşti, ca nişte monştri de oţel, apropiin­du-se de reţelele noastre. Ne-a îngheţat inima la toţi. Însă, în loc să înainteze în poziţia noastră, virează la stânga, culcând reţelele de sârmă ghimpată, pentru a uşura intrarea trupelor în dispozitivul nostru. Şenilele tancu­rilor de la exploziile minelor antitanc, plantate de nemţi în reţelele de sârmă, se rupeau fără ca noi să fi ştiut. Namilele se învârteau pe loc, pe o singură şenilă, fără să mai poată înainta. O explozie de bucurie ne-a însufleţit. Dar, deodată, vedem înălţându-se din poziţia inamică o rachetă cu mai multe umbreluţe co­lorate dife­rit. Era semnalul pornirii la atac a infanteriei ruseşti.

Din cauza ceţii, vederea ne era limitată, dar auzeam o larmă de nedescris din poziţia inamicului. Peste puţin timp îi zărim pe ostaşii ruşi, hăulind cât îi ţinea gura cântece de stepă, strigând cu vocea răguşită de la băutură: UHA, UHA, UHA! Eram fără muniţie, fără alimente, nemâncaţi de şase zile, fără posibi­litatea aprovizionării pe calea aerului din cauza ceţii care încă persista în întreaga regiune a Donului şi, astfel, în noaptea de 24 spre 25 noiembrie am capitulat.

Eram circa 100.000 de oameni, iar ruşii au început să ne grupeze pe co­loane de prizonieri. Ne-au luat în pri­mire ceasovoii (soldaţi sovietici) se­ver instruiţi de ofiţeri NKVD, care nu aveau voie să lase pe nimeni în urmă. Cine nu putea să meargă, ră­nit, degerat, bolnav, era împuşcat pe loc cu pistolul mitralieră ce atârna de gâtul fiecărui ceasovoi. Aşa s-a desfăşurat calvarul coloanelor de cap­­tivi de război, pe timp de iarnă grea rusească, spre lagărele de tristă amintire din URSS. Lagăre unde fri­gul, foamea, păduchii, tifosul, distro­fia, casexia, muncile inumane au fă­cut ca majoritatea dintre noi, din la­gă­rul Oranki-Manastarka, să îşi gă­seas­că odihna de veci, cu gândul acasă.

Lagărul Oranki era aproape de Munţii Urali. Până în lagăr am mers mai mult pe jos. Ziua mergeam, iar noaptea dormeam în câmp. Eu împreună cu alţi 200 de ostaşi nu am plecat în primele zile, sperând într-un miracol, că va veni contraofensiva să ne elibereze. Dar nu a venit. Am por­nit înspre Oranki, iar drumul pe care mergeam era presărat de morţi. A fost un noroc, într-un fel, pentru că ruşii ne lăsau să ne aprovizionăm cu pături, cu bocanci. Până să ajun­gem în locul de dormit, tăiam la mij­loc păturile şi le băgam pe cap, iar pes­te ele puneam foile de cort. Seara ne adunam câte patru, spate în spate, şi aşa dormeam. De multe ori, dimineaţa, găseai câte un mort din ăia patru. Crăciunul lui ’42 l-am pe­tre­cut într-un sat mare, Libidiansk. Aici, pereţii şi tavanul erau negură de păduchi, a dat şi tifosul în noi. În cele din urmă, ne-au îmbarcat într-un tren, ne-au încuiat bine şi nu ne dădeau apă şi mâncare decât atunci când le venea cheful. Comandantul trenului era un ucrainean înrăit pe ro­mâni. Uneori, când îşi aducea amin­te, ne dădea nişte peşte sărat, dar fără apă. Un kil de apă era mai gro­zav decât foamea pe care o aveam! Am ajuns apoi la Oranki, cel mai mare lagăr de ofiţeri şi deţinuţi poli­tici din Rusia. Era chiar noaptea de Bobotează, chiar de ziua mea, de Sfân­tu’ Ion. La 10 km de lagăr, în Gara Iagoda, o treime dintre noi erau morţi, restul degeraţi. Ne-au luat cu săniile de acolo şi ne-au băgat în baie. Aici am picat toţi când am dat de căldură. Frigul ne topise. Pe atunci aveam 24 de ani.

Prin mai-iunie ’43 a început pro­paganda comunistă. A venit Ana Pauker cu Bodnăraş pentru a forma divizii de voluntari. Însoţiţi de ofiţerii superiori NKVD, ne adunau pe toţi prizonierii în mijloc, ridicau o scenă îmbrăcată în roşu şi îşi începeau pro­paganda de recrutare. Adunau toate brigăzile, de pe unde eram, de la pădure, la drumuri, din grădină, ca să ne propună să ne înscriem în divizii de voluntari. Dacă refuzam, ne spuneau că o să ne putrezească oasele în lagăr. Acum s-au format cele două divizii, “Tudor Vladimirescu” şi “Horia, Cloşca şi Crişan”. S-au înscris mai toţi. Eu am refuzat. Eram un novice, însă mă aflam într-un grup de oameni adevăraţi, cu o reală aversiune faţă de comunişti. Ana Pauker le promitea că vor conduce ţara, şi mai toţi oportuniştii sau cei care se simţeau prea slăbiţi pentru a mai suporta regimul ăsta s-au înscris.

În prima divizie, “Tudor Vla­di­mi­rescu”, s-au înscris mai mult os­ta­şii. Pe ostaşi i-a făcut mai uşor să se înscrie, dar apoi ofiţerii s-au înscris în divizia “Horia, Cloşca şi Crişan”, care a plecat din lagăr în ’44. Divizia “Tu­dor Vladimirescu” a plecat din lagăr în octombrie ’43 pentru antrenamen­te­le şi instructajul cu ofiţerii ruşi de la Gorki. Din când în când, mai veneau ofiţeri bine îmbrăcaţi, foşti prizonieri cu noi în unitate, ca să vadă şi să ne arate cum au ajuns şi ce avantaje au. Unii erau deja comisari politici, tri­mişi de la comisariat pentru fiecare na­ţiune în parte care se afla în lagăr. Ve­neau ca să ne transmită mesaje. Cei din “Horia, Cloşca şi Crişan” erau informatori. Turnau ce se întâmpla în dormitoare, un sistem de turnătorie care s-a format aici. Erau formaţi şi po­litic, şi militar, iar trupele astea au ve­nit în ’44 în România ca să se ocupe de servicii şi să organizeze diviziile din ţară.

Era 1947 şi încă nu plecasem din lagăr. Se făcuse pace şi în Europa, şi în Rusia, iar nouă nu ne dădeau drumul. Ne spuneau că sunt destui reacţionari în ţară, că mai avem de stat, nu e rost să îngroşăm şi noi rân­durile. Rămăsesem doar cei incomozi. Astfel, am refuzat să mai mân­căm. Am început să facem greve. Până la urmă au început să se for­me­ze detaşamente de repatriere. Mai mult plecau nemţii decât românii. Nemţ­ii făcuseră un comitet antifascist. Ungurii s-au înscris într-o for­ma­ţie din asta, toţi, într-o noapte, ca să nu se lucreze între ei. În ’47 am ajuns acasă.

Am venit din prizonierat deza­mă­git şi dezorientat. N-am mai găsit Ro­mânia pe care o lăsasem eu. Începuse dictatura comunistă. Lu­cră­tu­ri­le, duşmăniile, săpăturile. Cei care do­reau să parvină în posturi trebuia să ţipe mereu lozinci cu Stalin şi Gheor­ghiu Dej – conducătorii lumii mun­ci­toare. Aveam oleacă de ştiinţă şi am încercat să mă feresc. Însă faptul că aveam doi consăteni care veniseră din “Tudor Vladimirescu” şi care îm­prăş­tiau prin comună faptul că nu am vrut să mă înscriu în lagăr în di­vi­­zia tv şi, mai ales, când am consta­tat că îmi sunt desfăcute scrisori­le, am decis să plec din sat. Pe atunci, şi eu, şi soţia mea eram învăţători şi, ca să nu o dea şi pe ea afară din ser­viciu, am decis să divorţăm. Până la urmă ne-au dat afară pe amândoi. La un an însă am fost integraţi în în­vă­ţă­mânt, prin decretul de amnis­tie, şi ast­fel am putut să ne ocupăm de fa­mi­lie, să ieşim la pensie de acolo.”
Din amintirile unui veteran de razboi de 92 de ani

19 noiembrie 1942
Tanar Sublocotenent de rezerva, promotia 1941, regimentul 22 infanterie Targoviste, dupa campania de la Odesa, am fost repartizat la compania a-I-a plutonul I, la instruirea recrutilor contingentelor1942/1943 luati impreuna. Majoritatea recrutilor erau din satele si comunele jud. Dambovita. Instruirea se facea dupa modelul regulamentelor germane, sub supravegherea atenta a comandantilor de companie si batalion, cu ajutorul unor gradati germani cu experienta de front, repartizati la fiecare companie. Comandantii de grupa si incheietorul de pluton erau sergenti cu experienta, din contingente mai vechi. M-am legat sufleteste de acesti minunati ostasi, cu doi-trei ani mai mici ca mine(eu avand 25 de ani) cu care aveam sa impartasesc aceeasi soarta pe front.

Dupa perioada de instruire 15 februarie – 15 iunie 1942, regimentul a plecat din nou pe front. Am ajuns la Mariupol la Marea de Azov pe 15 august 1942. Dupa un mars obositor, de cca 6-700km pe un drum de stepa si caldura inabusitoare am ocupat o pozitie pe linia I-a a frontului la Don in sectorul Serafimovici – Kletkaia in noaptea de 14-15 septembrie schimband o unitate germana.

Mentionez faptul ca nemtii cu toate eforturile facute nu reusise sa impinga frontul pe linia Donului, ce i-ar fi avantajat foarte mult lasand un intrand in dispozitivul lor, ca cel de la Serafimovici, cu o latime de cca 80 km si o adancime de 20-25 km, baza ce avea sa avantajeze mult ofensiva sovietica. Aceasta neputinta a unitatilor germane demonstreaza o curba descrescatoare a fortei lor militare. Un front defensiv pe linia Donului ar fi usurat mult unitatile romane, carora li se incredintase misiunea de a pastra acest front.

Plutonul meu ocupa un front de circa 150-180m, cu toate grupele in linie. Era sprijinit de un pluton de mitraliere al Locotenentului Bejan de la compania a-IV-a. Fiind o pozitie de mare risc din partea inamicului, mai ales ca avea o viroaga care se latea in partea de Sud si in fata cota 163.3, nemtii organizase bine pozitia cu 3 randuri de sarma ghimpata pe marginea viroagei, pe unele portiuni chiar 4 randuri, cu adaposturi acoperite pentru fiecare grupa, cu transee adanci de 0.70m si santuri de comunicatie de 1.40m, toate pe un teren nisipos.

Ocupam pozitia de la extrema drepata a regimentului, in drepta avand regimentul 89 infanterie, in stanga plutonul 2 al companiei a- I-a. Prima saptamana de la intrarea pe front a fost relativ calma cu sporadice bombardamente de artilerie, care ne aratau vulnerabilitatea pozitiei nisipoase. Norii de nisip in urma exploziilor ridicandu-se la cca. 30 – 40m inaltime deterorandu-ne portiuni din transee. Treptat activitatea s-a accentuat, bombardamentele avand loc aproape zilnic iar avioanele de recunoastere inamice zburau pe deasupra liniilor noastre, fotografiindu-ne pozitia. Se auzea mai ales pe timp de noapte multa zarva, zgomote si huruit de motoare de tancuri, avioane, camioane, tropot de cai ce se apropiau de zavoaiele Donului. Se inteteau luptele aeriene zilnice si artileria noastra isi intensifica si ea activitatea. Noaptea incepuse sa ne soseasca dezertori care confirmau pregatiriile rusilor. Toate acestea faceau sa pluteasca in aer primejdia unui atac iminent din partea inamicului. Ma incerca un sentiment de teama la gandul unui atac cu tancuri, recrutii plutonului meu neexecutand nici un exercitiu de lupta de acest fel si neavand in dotare mijloacele necesare impotriva lor, nici macar grenade defensive.
Aveam totusi incredere in instruirea lor care se facuse si sub supravegherea unui instructor german, in relatiile de prietenie, incredere reciproca si solidaritate ce se stabilesc in situatii de razboi.

Ziua cea mare de care ne temeam si care marca inceputul marii ofensive sovietice a fost pe 19 noiembrie 1942 ora 7 dimineata, printr-un puternic bombardament de artilerie de circa 1h de aveam senzatia ca plutesc in norii de praf si ceata ce se lasase.. Traiam momente de groaza, fierbea si clocotea pamantul. Ostasii, intinsi pe fundul transeelor se inchinau si se rugau. Dupa aceea artileria si-a lungit tragerea in spate.

Dupa linistea, daca o pot numi asa, care a urmat, aud zgomote intense de tancuri in partea drepta in sectorul regimentului 89 infanterie. Privesc cu binoclul in acea parte si vad la cca 70-80m de mine coloane intregi de tancuri pe mai multe randuri, tractand niste platforme mari asemenea trenurilor de marfa, pline ciorchine de soldati asezati pe banci, pe desupra lor falfaind cearfuri albe, sa-i camufleze. Ninsese de cateva zile, albiid intreaba stepa a Donului.

Mi-am dat seama de pericol si m-am deplasat la grupa a-I-a iar sergentul incheietor la grupa a- II-a in mijlocul ostasilor. Nu trece mult si vedem in fata plutonului trei tancuri grele rusesti ca niste monstrii de otel apropiindu-se de retelele noastre. Ne-a inghetat inima la toti, mai ales ca stiam ca transeele nostre nisipoase fusese deteriorate pe portiuni intregi de bombardamentul de artilerie. Infricosati la culme urmaream apropierea lor.

Si s-a produs marele miracol, in loc sa inainteze in pozitia nostra au virat la stanga, culcand retelele de sarma ghimpata, pentru a usura intrarea trupelor in dispozitivul nostru. Ne este dat sa vedem spre marea noastra surprindere cum se rupeau senilele tancurilor de exploziile minelor antitanc, plantate de nemti in retelele de sarma fara sa ne spuna noua. Se invarteau pe loc, pe o singura senila fara sa mai poata inainta.
O explozie de bucurie a insufletit intreaba pozitie.

In timpul acestei bucurii vedem inaltandu-se din pozia inamica o racheta cu mai multe umbrelute colorate diferit. Era semnalul pornirii la atac a infanteriei rusesti. Din cauza cetii vederea ne era limitata, dar auzeam multa zarva, mare galagie, o larma de nedescris din pozitia inamicului. Peste putin timp soseste la retele de sarma un noiam de ostasi sovietici, haulind cat ii tinea gura cantece de stepa , racnind si strigand cu voce ragusita de bautura: UHA, UHA, UHA.

Veneau gramada, in picioare, bulucindu-se unii pe altii ca la petrecere, incredintati ca noi suntem facuti tot una cu pamantul de tancurile care ii precedase. O panza de foc continua, concentrata si nimiciatoare s-a declansat instantaneu din partea intregului pluton si a plutonului de mitraliere al Sublocotenetului Bejan care flanca retelele de sarma. A fost un macel cum rar se poate vedea pe teatrele de lupta. Din partea noastra, doi morti si trei ostasi raniti, de partea inamicului 2 – 300 de oameni poate mai multi, ingramaditi unul peste altul si-au gasit linistea de veci in mai putin de 30 de minute. Ostasii nostri jubilau imbratisandu-se ca fratii, trecand cu bine botezul focului inamic. Din acel moment, in sectorul plutonului s-a asternut linistea, o liniste suspecta, ca in drepta continuau sa se scurga coloanele de tancuri inamice.

M-am deplasat la postul telefonic al artileriei din apropiere si am luat legatura cu comandantul de companie Locotenent Sorescu. Cu vocea sufocata de emotia panicii pe care o traiam, ma pune la curent in linii mari cu situatia existenta in acel moment. Postul comanda batalion de la Gronki distrus, post comanda regiment atacat de tancuri, deplasat la vest. Rusii au pus stapanire pe depozite de munitie si hrana ale noastre, au dat foc furajelor animalelor, tancurile rusesti inainteau spre posturile de comanda ale marilor unitati romane, dupa care transmisia s-a intrerupt si intrerupta a fost pentru totdeauna.

Situatia devenea ingrozitoare. Evenimentele se precipitau rapid in defavoarea noastra. In seara zilei de 23 noiembrie, tancurile sovietice ajunsese la Calaci, localitate situata pe Donet la circa 160-180km in spatele frontului nostru unde facuse jonctiunea cu tancurile ce rupsese frontul armatei a- IV-a romane situate in dreapta Stalingradului, reusind in felul aceasta sa incercuiasca intreaga armata a-VI-a germana de la Stalingrad, comandata de General Von Paulus si cea mai mare a armatei a-III-a si a-IV-a romane care incadrau armata germana.

Cu unitati fara munitie, fara alimente, de 6 zile ne mai mancand nimic – fara posibiliatea apovizionarii pe calea aerului din cauza cetii care inca persista in intreaga regiune a Donului, in noaptea de 24 spre 25 noiembrie survine si rusinosul act de capitualare.

Dupa o simpla formalitate dictata de invingator a urmat predarea intregului armament si a tuturor obiecteor ce ne aprtineau: binocluri, busole, ceasuri, brice, masini de barbierit, lame, etc.

A inceput formarea de nesfarsite coloane de prizonieri a cate 4-500 de oameni, din cei cca 100 000 de oameni ai gruparii Generalului Lascar de la cotul Donului. Coloanele luate in primire ce ceasovoi(soldati sovietici) sever instruiti de ofiteri N.K.V.D. sovietici, care nu aveau voie sa lase pe nimeni in urma. Cine nu putea sa merga, ranit, degerat, bolnav, era impuscat pe loc cu pistolul mitraliera ce atarna de gatul fiecarui ceasovoi. Asa s-a desfasurat calvarul coloanelor de captivi de razboi, pe timp de iarna grea ruseasca, spre lagarele de trista amintire din URSS. Lagare unde frigul, foamea, paduchii, tifosul, distrofia, casexia, muncile inumane, au facut ca majoritatea dintre noi, din lagarul Oranki-Manastarka, sa isi gaseasca odihna de veci, cu gandul la tara iubita in cimitirul lagarului de la Poaiana Marului(gropi comune cu var).

In semn de pretuire si solidaritate cu cei de ne-au fost aproape, ofiterii romani din lagar au ridicat o cruce invelita cu sindrila de stejar in forma de solzi, opera de arta crestineasca.

Multumesc Bunului Dumnezeu ca m-a ajutat sa supravietuiesc acestor grele incercari, de a inota pe valurile tulburi si maloase ale sec.XX. Am fost repatriat in anul 1947, cu credinta curata, demnitate si iubire de tara.
Ion C. Anastasescu invatator pensionar, maior veteran de razboi, comuna Tatarani, jud Dambovita.

sursa : jurnalul.ro

Carte recomandata  :  Romanii la Stalingrad – prima carte romaneasca despre batalia Stalingradului

Aboneaza-te prin Feedburner !

Introdu adresa de mail pentru a primi noutati.

Join 92 other subscribers

Top articole

Contacte si Informatii

Retele sociale

Cele mai populare categorii

© 2013 Magazin Cultural Ştiinţific All rights reserved.